Fascinantul episod al lui Zaheu are forţa de a ne menţine într-o atmosferă de prolifică reflecţie creştină. Lăsată intenţionat în voia nuanţelor de către evanghelist, curiozitatea vameşului rău famat faţă de persoana lui Iisus ("căuta să-L vadă") este de-a dreptul impresionantă prin virtua-lităţile pe care le deschide în plan hermeneutic şi existenţial. Intuiţia dumnezeiască a Mântuitorului în privinţa lui Zaheu este, de asemenea, subtilă şi în acelaşi timp revelatoare. Zaheu însă e dinamic, în pocăinţa lui. Nu este deloc expectativ. Are o reacţie viguroasă, instantanee şi senină la copleşitorul gest al lui Hristos de a Se autoinvita în casa lui. Simpla vizită a Învăţătorului, oricât de onorantă şi surprinzătoare, nu-i potoleşte avântul metanoic. Aşa că, în casă, deschide el însuşi dialogul, cu atitudine făţişă. Pocăinţa lui trece rapid de la nivelul contemplativ la cel practic şi se arată hotărât să procedeze concret în direcţia unei reabilitări. Este momentul chintesenţial al implicaţiilor morale pe care le conturează pericopa: reparaţia. Iată, aşadar, diferenţa crucială dintre omul vechi şi cel nou, născut din autentica pocăinţă! Cumpănindu-şi radical diferit existenţa, se hotărăşte, irezistibil, să-şi îndrepte păcatul. Cu orice cost. Şi merge până la capăt. Cuvântul latinesc reparo, are înseamnă a redobândi, a reînnoi, a reface, iar converto, ere, echivalează cu a (se) întoarce, a (se) îndrepta. Ambele construiesc pregnant semantica gestului de faţă. Prin determinarea sa reparatorie, Zaheu se arată înnoit moralmente, perfect capabil de a-şi redobândi calitatea de "fiu al lui Avraam" - fiu al lui Dumnezeu, în definitiv. Lăcomia sa veroasă, revoltătoare pentru comunitate, a dispărut. Omul surprinde total prin capacitatea sa de jertfă, pe care o ilustrează energic. Nimic nu-l mai poate opri acum să parcurgă drumul invers, de la beteşug către sănătatea sufletului. Deşi dă ceva, mult chiar şi pentru generozitatea clasică, el câştigă un lucru infinit mai valoros: o inimă curată, alături de Iisus. Paradigma spirituală a fiului risipitor revine în acest context. Iată că, în lumina Evangheliei, pocăinţa veridică are dimensiuni exhaustiv practice. Nu se epuizează într-un sentiment de remuşcare, fie el cât de adânc, ci merge până la reparaţia totală a daunelor, sufleteşti şi materiale. În arborescenţa atât de imprevizibilă a relaţiilor cu semenii, corectarea greşelilor ar trebui să aibă valoare salutară. Dovada unui caracter frumos constă în putinţa internă şi practică de a şti când şi cum să-şi rectifice o atitudine. Indiferent faţă de cine. Însă la fel de frumos sufleteşte poate fi cineva care ştie într-adevăr cum să primească un astfel de act reparator, pentru că, aşa cum viaţa ne-o arată, rolul lui Zaheu este interschimbabil.
