Sfaturi practice în Biserică: Podoaba crucii

Din fericire, crucea nu se mai foloseşte ca obiect de tortură; cel puţin în ţările cât de cât "civilizate". Niciodată Biserica nu a fost de acord cu tortura şi nici nu o poate încuviinţa sub nici o condiţie. Având memoria naşterii prin jertfa lui Hristos şi a creşte pe pământul udat şi îngrăşat de sângele martirilor, Biserica nu poate încuviinţa nici o astfel de intervenţie asupra fiinţei umane. Cazuri izolate care s-au întâmplat totuşi în Răsărit nu au fost niciodată încuviinţate, ele fiind produsul unor minţi rătăcite, căzute din lumina adevărului şi a trăirii în Hristos.

De aceea, crucea pentru creştin nu este obiect de tortură. Ea însă reprezintă puntea de legătură dintre om şi Dumnezeu şi dintre om şi ceilalţi oameni. Ea uneşte totul în sine, ea aduce aproape pe cele îndepărtate. De aceea, crucea este un chin doar până la desăvârşirea dragostei. Ea înseamnă jertfă atunci când renunţăm cu greu la propria persoană pentru a ne putea dărui celuilalt, când nu vrem să ne apropiem cu adevărat de celălalt. Crucea este chin pentru omul îndepărtat de Dumnezeu, este nebunie pentru cel ce nu înţelege comuniunea. Pentru credincios însă, crucea este vehiculul dragostei şi al desăvârşirii. De aceea ea este preţuită şi purtată de fiecare creştin din momentul botezului până la coborârea în mormânt.

Crucea se poartă la gât. Ea poate fi confecţionată din diferite materiale, de la fibre textile la diferite metale preţioase ca aurul sau argintul. Fiecare poartă crucea pe care o alege şi care îi place. Dacă materialul din care este confecţionată crucea nu are mare importanţă, trebuie menţionat faptul că forma ei contează foarte mult. Ea trebuie să fie alcătuită din două braţe care se intersectează perpendicular la mijlocul lor sau spre partea superioară a braţului vertical. Ea poate fi simplă sau împodobită, putând avea braţe suplimentare ca în crucea patriarhală română sau ca în crucea rusească. Acestea sunt cruci care pot fi purtate de credincios. Nu se va purta crucea egipteană sau cea inversată.

Unele obiecte sub semnul crucii, mai mult podoabele, sunt folosite ca accesorii. Acestea sunt fie de mărimi nepotrivite, prea mari sau prea voluminoase, având culori stridente sau reflectorizante, fiind alcătuite din diferite plasticuri sau alte elemente chicioase. Astfel de obiecte nu fac cinste unui creştin, care nu vrea să iasă în evidenţă cu orice preţ.

Deşi nu trebuie ascunsă, crucea nu va fi purtată cu dinadinsul la vedere. Mai ales o cruce bogată, purtată în mod epatant, poate leza sentimentele unor anumiţi oameni din jur, aceştia putând dezvolta chiar repulsie pentru cruce sau creştini în general. Crucea nu se poartă la cercei, la mână sau oriunde altundeva. Ea nu se va purta în mai multe exemplare. În nici un caz crucea nu se va tatua pe corp. Ea nu este o amuletă.

O purtare inadecvată a crucii nu poate fi decât expresia unei neînţelegeri a sensului ei sau poate reprezenta manifestarea unor profunde nereguli duhovniceşti. Atunci când este posibil, fiecare poate da anumite sfaturi persoanelor capabile să asculte, putând îndruma spre aflarea adevăratei vieţi prin lumina crucii.

Fiecare creştin îşi va purta crucea mereu la gât. Ea nu este doar o manifestare văzută a credinţei, ci şi o mărturisire a ei. Subscriindu-se în laturile crucii, credinciosul cuprinde lumea întreagă în iubirea lui Hristos.