Postul reprezintă o perioadă în care Îl căutăm mai intens pe Dumnezeu, un timp în care ne hrănim mai ales cu hrană duhovnicească. În postul Naşterii Domnului, creştinul trebuie să se sârguiască mai mult pentru primirea lui Hristos. Iar spovedania este unul dintre cele mai importante mijloace.
Marea taină a spovedaniei rezidă din faptul că omul se vede păcătos. Vede că face lucruri anormale şi vrea să se întoarcă la Hristos. Vrea să respingă răul ce îl desparte de Dumnezeu. În loc să fugă din faţa Celui ce cunoaşte toate, omul vine şi se descoperă lui Dumnezeu. I se arată Lui cu toată neputinţa sa, recunoscându-L doar pe Dumnezeu ca singurul capabil să Îl vindece.
Mergând spre scaunul de spovedanie, creştinul îşi cercetează cugetul. Îşi aminteşte relele făcute de la spovedania precedentă, notându-le eventual pe hârtie. Păcatele nu se expun detaliat, căutând explicaţii sau scuze, ci ele trebuie prezentate pe scurt, recunoscându-ne ca singurii vinovaţi. Doar printr-o recunoaştere sinceră a întregii responsabilităţi în alegerea răului, omul se poate curăţi deplin de voinţa sa slabă. Acuzarea altuia nu duce decât la eschivare, fugă de responsabilitate şi închidere faţă de Dumnezeu, Cel ce vede inima ce L-a părăsit prin încuviinţarea păcatului.
Aşteptându-şi rândul, creştinul trebuie să păstreze liniştea şi să se reculeagă. El nu trebuie să-şi împărtăşească neputinţele cu alte persoane, nici nu trebuie să divulge secretul spovedaniei. Sfaturile primite sunt personale şi particulare, potrivite pentru un moment sau împrejurare dată. Ele sunt diferite pentru persoane diferite.
Scopul spovedaniei este îndreptarea, iar prin îngenuncherea în faţa duhovnicului, omul îşi recunoaşte căderea. Prin plecarea capului, omul îşi recunoaşte vina. Poziţia trupului reflectă acceptarea sentinţei. Dar capul plecat sabia nu-l taie şi Dumnezeu, deşi nu aprobă niciodată păcatul, îl iartă celui ce îi cere aceasta. Dumnezeu îl iartă pe cel ce se pocăieşte sincer, pe cel ce vrea să se schimbe pentru a trăi.
Creştinul nu trebuie să caute duhovnici renumiţi. Aceştia pot fi consultaţi cu diferite ocazii speciale, de răscruce din viaţă. Dar cel mai mult folos are de la un duhovnic apropiat, care trăieşte în acelaşi mediu, în aceeaşi comunitate şi ştie mai bine încercările şi nevoile obştii sale.
Aşa cum oamenii sunt diferiţi, şi preoţii sunt diferiţi, fiecare având calităţi şi defecte. Dar prin fiecare, Dumnezeu lucrează şi dezleagă păcatele pentru cel care cere aceasta. Creştinul merge la preotul mărturisitor ca la un frate aflat şi el pe calea mântuirii. Acesta cunoaşte neputinţa omenească şi, deşi nu o aprobă, o înţelege. El nu este neapărat un judecător sau moralist, pentru că de multe ori creştinul înţelege ce a greşit, ştiind de multe ori şi ce trebuie să facă sau nu. Duhovnicul este mai ales un rugător pentru întărirea celui căzut. El este un înaintemergător ce îndreaptă căile omului pentru ca acesta să-L poată primi pe Hristos.
Modul de administrare a spovedaniei este la nevoie. Nu există soroace anume pentru aceasta, deşi postul este o perioadă de cercetare mai deasă. În unele mănăstiri se practică spovedania zilnică, dar aceasta nu este posibil în cadrul unei parohii, unde preotul are mai multe responsabilităţi. Spovedania se face mai ales în scopul împărtăşirii, atunci când unele păcate ar împiedica aceasta. Pentru cei mai sârguincioşi, se poate practica spovedania regulată la două-trei săptămâni, cu împărtăşire liberă în acest răstimp. Dar aceasta trebuie discutat cu duhovnicul, pentru a evita neorânduiala în Biserică.
Cu privire la copii, aceştia se spovedesc de la aproximativ şapte ani pentru a fi învăţaţi de mici cu responsabilitatea propriilor acţiuni. Până la această vârstă, ei se pot şi este recomandat să se împărtăşească la fiecare Liturghie la care participă.
