Creştinismul este, prin excelenţă, religia comuniunii umane. În virtutea acestei dimensiuni fundamentale, printre gesturile de reală calitate creştină se numără şi rugăciunea pentru semeni. Ea este, în fond, expresia celei mai curate simţiri filantropice de sorginte evanghelică. În rugăciunea pentru semeni se împlineşte porunca Mântuitorului de a-i iubi pe oameni fără prejudecăţi şi oprelişti egoiste, deplin şi sincer. Totuşi, privită cu discernământ, această învăţătură a lui Iisus trebuie ferită de o interpretare abstractizantă, generalistă. Poţi afirma, astfel, că iubeşti întreaga omenire, dar să ai dificultăţi vizibile în a-ţi duce până la capăt această atitudine în situaţii concrete de viaţă. Accepţiunea biblică, în special cea nou-testamentară, a binefacerii are un evident caracter practic şi angajant. Parabola Samarineanului milostiv este grăitoare în acest sens. Doar cel care "îşi face milă" efectiv cu omul năpăstuit devine "aproapele" său, deşi ceilalţi, trecătorii "pe alături", erau nişte buni cunoscători (şi propovăduitori) ai Legii lui Dumnezeu. Prin urmare, te poţi considera binefăcătorul (nu întâmplător sinonim, în sens evanghelic, cu aproapele) cuiva în măsura în care dai o anumită concreteţe atitudinii tale agapice faţă de acea persoană, în contextul mai larg al unui raport interpersonal direct cu ea. Nu pot afirma, de pildă, că îi iubesc pe toţi locuitorii Americii de Sud, dacă eu nu am o relaţie interumană concretă nici măcar cu un exponent al continentului respectiv.
Aplicând acest principiu de interpretare şi rugăciunii pentru altul, vom descoperi că, deşi suntem dispuşi aprioric să ne rugăm pentru toată lumea, registrul cazuistic al problematicii ne creează unele dificultăţi. Exemplificările pot fi diverse şi nuanţate. Îmi este relativ uşor sufleteşte să mă rog pentru un membru apropiat al familiei mele. Simt însă o greutate lăuntrică, adesea insurmontabilă, când îmi propun să mă rog pentru o persoană care mi-a greşit cumva, fie chiar şi prieten sau rudă. Lupta cu resentimentele mă copleşeşte şi constat că, de fapt, nu mă pot ruga sincer pentru el. Un impas asemănător în plan duhovnicesc îl constituie rugăciunea pentru cineva care se confruntă cu o dramă personală, cu un necaz. Ca să mă pot ruga eficient pentru el trebuie să nu "trec pe alături", ci să împărtăşesc, pe cât îmi este cu putinţă, realitatea lui de viaţă. Să-i intersectez empatic destinul. Rugăciunea mea devine astfel o coordonată a modului în care mă raportez la el, chiar dacă el nu simte deocamdată acest lucru. De aceea, las în grija lui Dumnezeu să-i deschidă simţirea, înainte sau după ce drama i se va soluţiona. În acest caz, consonanţa noastră sufletească se va împlini întru El. În fine, un alt exemplu, nici pe departe ultimul care poate fi dat. O mamă sau o soţie se roagă pentru fiul sau pentru soţul înrobit de viciul alcoolului. Ea se roagă, preotul se roagă şi el, dar, deşi "mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului", patima nu se va vindeca fără efortul conştient şi rugăciunea, la rându-i, a celui care o poartă. El va trebui să se angajeze în sprijinirea acestei slujiri spirituale depuse pentru propria-i vindecare.
Iată argumentul pentru care, constituind premisa unei intercunoaşteri autentice, această împreună-asumare a datelor contextului existenţial este drumul adevăratei comuniuni creştine.
