Începutul oricărui serviciu religios sau slujbă se face cu o formulă de binecuvântare specială. Această binecuvântare rostită de către preot este, de fapt, momentul unui început liturgic; moment care introduce starea omenească, temporară, în lumea cea veşnică a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Ce înseamnă concret binecuvântarea de la începutul slujbelor religioase?
Mitropolitul de pomenire veşnică Bartolomeu Anania, în scrierile sale ("Cartea deschisă a Împărăţiei"), explică faptul că termenul "binecuvântare" îşi are rădăcina de la grecescul "evloghia" care înseamnă a vorbi de bine, a lăuda, a cinsti, a acorda unei fiinţe o poziţie cu totul specială; sau, în sens mai larg, a vorbi pe cineva de bine şi a face o înţelegere care să onoreze ambele părţi.
Faptul că slujbele Bisericii încep astfel: "Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor" sau "Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor", înseamnă că noi începem în mod concret şi corect comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin tot ceea ce implică oficierea unei slujbe sau ritual bisericesc cu formulă specială de început.
În mod logic şi corect, nu poţi încheia ceva pe care nu l-ai şi început, sau nu poţi finaliza corect un lucru dacă nu ştii felul în care a început. Cu alte cuvinte, dacă slujba sau rugăciunea săvârşite în lăcaşul de cult au final, înseamnă că au avut şi un început.
Să ne aducem aminte cuvintele Sfintei Scripturi prin care putem accentua importanţa prezenţei credincioşilor la începutul slujbelor religioase: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" (In. 1, 1-2). Deci, încă de la începutul slujbei Dumnezeu îşi face simţită prezenţa şi orice lucru bun e bun dacă e făcut bine. Astfel că Însuşi Dumnezeu începe sfinţirea slujbei prin cuvinte sfinte şi sfinţitoare şi de aceea credincioşii sunt îndemnaţi ca prin binecuvântarea de la începutul slujbei să realizeze un pact sau o înţelegere prin care relaţia cu Dumnezeu să înceapă în mod liber, concret şi serios cu începutul serviciului religios.
Cunoaştem faptul că ispitele sunt foarte multe şi încearcă să ademenească creştinii ca nu cumva să fie prezenţi încă de la începutul slujbei; şi uşor, uşor, acest început poate ajunge aproape către finalul slujbei. Astfel, cine va fi vrednic şi treaz cu trezvie duhovnicească va fi prezent de la începutul slujbei şi până la finalul acesteia. Dacă motivăm mereu şi găsim scuze pentru întârzierea la slujbe să nu uităm faptul că timpul aparţine de fapt lui Dumnezeu care este "începutul şi sfârşitul".
