Salutul este înţeles mai ales ca un gest de politeţe, un gest care exprimă sentimentul de respect faţă de cineva. Nu de puţine ori, salutul premerge conversaţiei şi are multiple valenţe în actul comunicării şi mai ales în cel al comuniunii. El îndeplineşte, aşadar, şi o funcţie etică, însă etosul marchează o tipologie a relaţiilor interumane datorate îndeosebi tradiţiilor şi regulilor sociale, uneori impuse. În Evul Mediu, de pildă, aceste reguli erau stricte la curtea seniorilor, iar necunoaşterea lor ar fi pus în pericol până şi viaţa celor supuşi.
În Biserică, însă, nu există nici supus, nici stăpân, nici rob, nici liber (cf. Gal. 3, 28). Totuşi, a saluta pe cineva este aici mai mult decât un act de civilitate, este unul de comuniune. Credincioşii se salută nu numai pentru că nu se văd după o vreme, ci pentru că doresc binele tuturor şi îl lucrează. De aici, bucuria celor care se salută, pentru că vestesc cele bune: "spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!" (Lc 8, 39). Vorba românească "a da bineţe" acoperă foarte bine sensul salutului creştin. În fapt, majoritatea formelor de salut trimit la bine şi la bunătate: "Bun găsit!"; "Bun rămas!"; "Mergi cu bine!"; "Bună ziua!" etc.
Romanii îl salutau pe Caesar în arena Colosseumului: "Ave, Imperator, morituri te salutant!", pentru că îl considerau ca pe unul dintre zei. Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după Înviere, a întâmpinat pe femeile mironosiţe cu cuvintele: "Bucuraţi-vă!" (Mt. 28, 9). În Roma antică, oamenii se prosternau idolului, aici Dumnezeu Omul îi întâmpină pe credincioşi şi se adresează tuturor: "Bucuraţi-vă!" Salutul creştinilor este mărturie a Învierii Domnului, de aceea, în perioada Penticostarului, salutul lor este "Hristos a înviat! Adevărat a înviat!" În Grecia se foloseşte şi acum salutul "Bucuraţi-vă! - Chairete!", deşi nu este receptat întotdeauna în sens teologic. În cărţile liturgice s-a păstrat viu salutul "Bucură-te!", mai ales în rânduiala slujbei Acatistului, de unde înţelegem că suntem permanent în comuniune cu sfinţii, pe care îi lăudăm fericindu-i. Aceeaşi bucurie a comuniunii se vede şi în casa preotului Zaharia, când, la auzul cuvintelor de salut ale Maicii Domnului, a săltat pruncul în pântecele Elisabetei (vezi Lc. 1, 39-44).
Pornind de la faptul că salutul este semnul comuniunii în Biserică, există formule de salut specifice, adresate de către credincioşi episcopului sau preotului: "Binecuvântaţi, Înaltpreasfinţite Părinte!"; "Sărut mâna, Părinte!", dar şi răspunsuri specifice adresate de episcop sau preot credincioşilor: "Domnul să te binecuvinteze!"; "Fii binecuvântat!" sau "Domnul!" Gestul de a săruta mâna episcopului şi a preotului îşi are temeiul în faptul că, din mâna lor, primim Sfintele Taine. În vremea Sfintei Liturghii, preotul se roagă astfel: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, învredniceşte-ne, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi, prin noi, la tot poporul."
Credincioşii se pot saluta între ei pomenindu-L pe Dumnezeu ca Proniator: "Doamne ajută!"; "Dumnezeu să-ţi ajute!", iar părinţii îi pot binecuvânta pe copiii lor. Mediul familial trimite şi la o altfel de abordare a gestului. Totuşi, un creştin nu salută niciodată cu cuvintele: "Noroc!"; "Baftă!" sau în mod injurios.
Important este că, pentru un creştin, salutul arată nu numai gradul de civilitate, dar mai ales frumuseţea lăuntrică pe care o dobândeşti prin lucrarea virtuţilor, şi nu prin deprinderea unor maniere elegante.
