Realitatea, dar şi atât de necesarul grad optim de luciditate ne demonstrează că accepţiunea termenului (şi a conceptului) "pastoraţie" nu trebuie şi nu poate să excludă reciprocitatea. Dacă în trecut ea a fost marcată vizibil, şi, iată, adesea falimentar, de unidirecţionalitatea preot enoriaşi, astăzi se face simţită acut nevoia valorificării constructive a efectelor pe care le generăm în plan pastoral. Să nu neglijăm, prin urmare, procesul vital numit feedback. În definiţia lui corectă, el presupune ajustarea permanentă a comportamentului comunicaţional în funcţie de reacţia celuilalt. Adică, în aceeaşi grafică sugestivă, trebuie cultivat raportul preot 1 enoriaşi. Ambii poli au un rol determinant, în egală măsură. Preotul nu se poate complace într-o autosuficienţă pastorală de tip medieval, după cum nici enoriaşii nu trebuie să bifeze indiferenţa şi pasivitatea în această relaţie, crucială de altfel, pentru viaţa creştină parohial-comunitară. Modelul pastoral "de masă", al "turmei cuvântătoare" care trebuie condusă, invariabil, către "limanul mântuirii" trebuie să se reinventeze sau, cel puţin, să-şi descopere şi să-şi accepte salutarele nuanţe contextuale, aplicaţiile particularizate, cazuistica. Eficienţa manierei clasice de a face pastoraţie ("cu epitrahilul şi molitfelnicul", deci plafonat intra muros sau redus la oficiere liturgică) s-a diminuat considerabil. Evitând atent pericolul diluării reperelor sacre, preotul contemporan este chemat la flexibilitate creativă în comunicarea cu enoriaşii. Ceea ce nu poate face, desigur, fără deschiderea şi receptivitatea acestora. Dar, în ultimă analiză, tot el este cel care poate să stimuleze aceste atitudini ale oamenilor. Nu se mai poate baza exclusiv pe tradiţia populară, în virtutea căreia enoriaşii îl caută, numeroşi, la biserică. Această imagine se estompează astăzi.
Contextul social, religios şi etic în care comunitatea creştină trebuie să-şi menţină identitatea nu este unul facil. Influenţe secularizante greu de evitat, precum şi noul mod de a se privi pe sine al omului actual ridică mari obstacole credinţei şi moralei tradiţionale, în tendinţa de a li se substitui insidios. Oricât de frecvente şi apăsate ar fi atenţionările, această direcţie nocivă a societăţii pare incorigibilă. Iată de ce perspectiva pastorală a zilelor noastre trebuie să se schimbe radical. În raport cu numărul enoriaşilor care constituie scriptic parohiile, frecvenţa duminicală şi contactul general cu Biserica sunt descurajante. Principala exigenţă a pastoraţiei contemporane constă deci în a-şi extinde, cât mai mult şi mai temeinic, cuprinderea misionară. Într-una dintre predicile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisea: "Nu-i greu să administrezi Sfintele Taine celui instruit şi credincios; problema este să-l înveţi şi să-l converteşti pe cel necredincios. Câtă muncă şi câtă înţelepciune trebuie!" În acest scop, preotul şi enoriaşii "non-liturgici" trebuie să se cunoască, să comunice mai eficient. Este imperios necesară prezenţa preotului, prin vizite axate pe dialog şi filantropie, în afara zidurilor bisericii. Oamenii parohiei trebuie să ştie că el vrea să-i vadă şi să-i cunoască, "cu timp şi fără timp", însă acest deziderat rămâne imposibil fără disponibilitatea lor. Dinamizarea actului pastoral contemporan ţine, aşadar, de o sinergie care se cere construită prin aportul tuturor membrilor comunităţii creştine.
