Perioada cuprinsă între sărbătoarea Învierii Domnului şi Duminica Tomii este cunoscută ca Săptămâna Luminată. Pentru noi, cei de astăzi, lumina acestei săptămâni este cea a Învierii Domnului, pe care o primim în mod simbolic din mâna preotului, o purtăm în timpul slujbelor şi o ducem în casele noastre şi la mormintele celor dragi. În primele veacuri ale Bisericii, denumirea era strâns legată şi de faptul că acum participau la slujbe cei care fuseseră botezaţi în Sâmbăta Mare, numiţi „luminaţi“, pentru că au murit şi au înviat împreună cu Domnul prin baia Botezului.
Ei purtau lumânările aprinse şi hainele albe pe care le-au primit la Botez, fapt pentru care această săptămână se mai numeşte şi Săptămâna Albă. Aşa cum aflăm de la cunoscuta pelerină apuseană Egeria, din secolul al IV-lea, la finalul săptămânii, în prima duminică după Paşti, avea loc chiar o procesiune a celor nou botezaţi, înveşmântaţi în alb, cântând imne de slavă lui Dumnezeu, după care lepădau haina albă a Botezului.
Până astăzi a rămas obiceiul ca în toată această săptămână bisericile, casele şi hainele creştinilor să fie luminoase. Începând cu Noaptea de Paşti, creştinii se salută, până la Înălţare, spunând „Hristos a înviat!“, la care se răspunde „Adevărat a înviat!“. La biserici se aduc mâncăruri de dulce, care sunt sfinţite şi împărţite, îndeosebi celor nevoiaşi. Oamenii încearcă acum să fie mai buni unii cu alţii, mai darnici şi mai îngăduitori.
Au existat perioade în istoria Bisericii când, prin rânduiala canonică, era chiar oprit lucrul în toată Săptămâna luminată (cf. Canonul 42 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul).
Rânduieli liturgice speciale în Săptămâna Luminată
Importanţa primei săptămâni după Sfintele Paşti este evidentă şi dacă încercăm să conştientizăm particularităţile rânduielilor ei liturgice, pe care nu le mai întâlnim în alte perioade ale anului liturgic.
În primul rând, slujba din Noaptea Învierii nu este una obişnuită. Prima parte, începutul Utreniei, se săvârşeşte în afara bisericii, după ce preotul a oferit Lumina Sfântă tuturor, de la candela care arde pe Sfânta Masă, singura care trebuie să rămână aprinsă în acest moment. Biserica întreagă devine chip al Mormântului Domnului, iar ieşirea preotului, cu lumina pe care o ridică înaintea tuturor, reprezintă Învierea Domnului, trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă.
Slujba Utreniei începe în faţa locaşului de cult, în mod excepţional, toţi stând cu faţa spre răsărit, locul în care a fost sădit raiul (cf. Facerea 2, 8) şi de unde aşteptăm venirea în slavă a Mântuitorului Hristos, ca să judece viii şi morţii (cf. Matei 24, 27), pe care Îl numim adesea „Soarele dreptăţii“ şi „Răsăritul cel de sus“.
După citirea Evangheliei şi începutul Utreniei, toţi intrăm în biserică, ca semn al biruinţei lui Hristos asupra morţii şi asupra iadului (cf. Psalm 67, 21; 106; 14-16), biserica devenind un chip al Împărăţiei cerurilor sau o „anticameră a Împărăţiei lui Dumnezeu“ (Sfântul Nicolae Cabasila).
Caracteristicile Utreniei Învierii sunt păstrate de-a lungul întregii săptămâni, exceptându-se ritualul oferirii luminii şi citirea pericopei evanghelice din faţa bisericii.
În primul rând, preotul este îmbrăcat în toate veşmintele, aşa cum trebuie să fie şi la slujba Vecerniei celei de-a doua zile de Paşti, cunoscută sub denumirea improprie de „a doua Înviere“. Uşile Împărăteşti ale Sfântului Altar rămân deschise în timpul întregii săptămâni, până la Vecernia Duminicii Tomii, ca imagine a uşilor raiului, „redeschise“ prin Învierea Domnului.
Binecuvântarea de început, atât la Vecernie, cât şi la Utrenie, este „Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi nedespărţitei Treimi...“, urmată de troparul Învierii, „Hristos a înviat din morţi...“ (de trei ori) şi stihurile Paştilor, timp în care preotul cădeşte Sfânta Masă, în cele patru laturi, şi întreg Sfântul Altar.
„Neplecarea genunchiului în ziua Învierii înseamnă reîndreptarea căderii noastre“
În Săptămâna Luminată nu se citeşte Psaltirea nici la slujbele din biserică, nici în rugăciunile particulare ale credincioşilor. Ea va fi reluată sâmbătă seara, la Vecernia Duminicii Tomii. De aceea, citirea psalmilor de la Vecernie şi Utrenie este suprimată. În cazul Utreniei, accentul cade pe cântarea Canonului Învierii, o alcătuire imnografică deosebit de frumoasă, care înalţă sufletul şi îl umple de bucuria pascală, în cadrul căruia cântăm de foarte multe ori troparul „Hristos a înviat din morţi...“, iar preotul face cădiri la fiecare din cele nouă grupe de stihiri.
Imnele „Învierea lui Hristos văzând…“ şi „Înviind Iisus din mormânt…“, care în timpul duminicilor de peste an se cântă o singură dată, de data aceasta sunt întreite, ca semn al bucuriei deosebite pe care o simţim pentru că Mântuitorul a biruit moartea şi a înviat din morţi.
Tot la Utrenie nu se cântă sedelne, nu se citeşte Evanghelia şi nici doxologia mare.
În fiecare zi se schimbă glasul de rând, lucru care, în cealaltă perioadă a anului liturgic se întâmplă o dată la o săptămână. Vecerniile au în fiecare zi un prochimen special, iar cea care se săvârşeşte în Ziua Învierii, la prânz, are vohod cu Sfânta Evanghelie, din care se citeşte apoi pericopa de la Ioan 20, 19-25, în mai multe limbi, ca semn al universalităţii Învierii.
Finalul sau otpustul fiecărei slujbe este unul special, preotul repetând troparul Învierii. După sfârşitul slujbelor, în locul obişnuitului miruit, cu ulei din candelă, credincioşii sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce.
Slujba sfinţilor care vor cădea în zilele din Săptămâna Luminată nu se cântă, ci se mută de obicei în altă zi, excepţie făcând sfinţii cu prăznuire mai însemnată, cum este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Chiar şi în acest din urmă caz, dacă prăznuirea cade chiar în Duminica Învierii, ea se mută în a doua zi de Paşti.
De asemenea, tot în Săptămâna Luminată, slujbele Ceasurilor, Pavecerniţei şi Miezonopticii sunt înlocuite cu ceea ce se numeşte „Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti“.
În timpul slujbelor din această săptămână, ca de altfel până în ziua Cincizecimii, este oprită plecarea genunchilor, pentru că „neplecarea genunchiului în ziua Învierii însemnează reîndreptarea căderii noastre făcută prin Învierea de a treia zi a lui Hristos. Neplecarea genunchiului până la Cincizecime înseamnă a ţine de şapte ori cele şapte zile de după Sfintele Paşti: şapte ori şapte fac patruzeci şi nouă, iar cu duminica cincizeci“ (Sfântul Gherman al Constantinopolului). Îngenuncheri şi metanii nu se fac nici în biserică, nici în timpul rugăciunilor particulare ale credincioşilor.
Vineri, în Săptămâna Luminată, când este sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, după Sfânta Liturghie se săvârşeşte slujba Sfinţirii celei mici a apei, după o rânduială specială, în care predomină cântările Învierii.
Aceeaşi caracteristică o dobândesc, de altfel, toate slujbele săvârşite acum. Chiar şi slujba Înmormântării este una specială, cu cântări închinate îndeosebi Învierii Domnului, aşa cum ar trebui să fie orice slujbă de prohodire. Trebuie spus că rânduiala deosebită a slujbei Înmormântării din aceste zile nu trebuie să îndreptăţească superstiţia unora, potrivit căreia dacă cineva trece la Domnul în Săptămâna Luminată are garantată intrarea în rai, indiferent de felul în care a vieţuit.
Acestea sunt doar o parte din rânduielile liturgice speciale ale Săptămânii Luminate, care ne ajută să înţelegem, dacă participăm la slujbe şi respectăm rânduielile, cât de importantă şi bogată în semnificaţii este Învierea Domnului pentru fiecare dintre noi. (Pr. lect. dr. Silviu Tudose)
