Icoana „Acoperământul Maicii Domnului” este reprezentată în tehnica fresco, pe frontonul bisericii celei mari de la Mănăstirea Polovragi, având dimensiunea 2,80 m/ 2,80 m. Încadrându-se întocmai în cromatica întregului ansamblu pictural, icoana iese în evidență prin acuratețea stilului brâncovenesc. Desfășurată într-o armonie perfectă de formă și culoare, de praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului de la Polovragi, icoana presupune o întreită interpretare iconografică: cromatică, simetrico-participativă și teologică.
Sunetul clopoţelului îndeamnă la rugăciune şi adâncă tăcere
În cadrul Sfintei Liturghii a Darurilor înainte sfinţite, în două momente distincte, unice în cadrul cultului creştin ortodox, se foloseşte un clopoţel. Primul moment este la starea a treia din Catisma a optsprezecea a Psaltirii ce se citeşte în cadrul acestei Sfinte Liturghii. Când citeţul ajunge la versetul: „Închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui…“, pe care îl citeşte mai rar şi cu glas mai ridicat, în Sfântul Altar se sună din clopoţel, iar „credincioşii îşi pleacă genunchii, cu mare umilinţă“, este menţionat în Liturghier. În acest timp, preotul ridică Sfântul Disc (pe care se află Dumnezeieştile Taine) de pe Sfânta Masă în dreptul frunţii şi merge la Proscomidiar, ocolind Sfânta Masă pe dreapta. Diaconul sau paraclisierul merg înainte cu lumânarea aprinsă şi cu cădelniţa, tămâind. În biserică se face linişte, credincioşii se roagă, iar la strană nu se mai rosteşte nimic, se aude doar cădelniţa. Când preotul ajunge cu Sfintele Taine la Proscomidiar, se sună iarăşi clopoţelul, credincioşii se ridică, iar citeţul urmează mai departe citirea stării a treia a catismei: „…Scoală-Te, Doamne…“
Al doilea moment din cadrul Sfintei Liturghii a Darurilor înainte sfinţite când se foloseşte clopoţelul este la Vohodul Mare. După ce clopoţelul sună, paraclisierul iese cu lumânarea aprinsă din altar, urmat de diacon, care are pe umeri Acoperământul cel Mare (Aerul), cu faţa întoarsă spre Sfintele Daruri, tămâind adeseori. Preotul iese ultimul, având în mâna dreaptă Sfântul Disc, tot în dreptul frunţii, iar Sfântul Potir, cu vinul, îl ţine în mâna stângă, în dreptul pieptului. „În această vreme, strana încetează cântarea, iar credincioşii stau plecaţi la pământ, în adâncă tăcere“, este scris în Liturghier. Ajungând în mijlocul bisericii, preotul se opreşte puţin cu faţa spre apus şi binecuvântează pe credincioşi cu Sfântul Disc, fără să zică ceva. Se întoarce apoi cu Sfintele Taine în altar. După aceea, sună clopoţelul, iar credincioşii se ridică, şi strana începe cântarea: „Cu credinţă şi cu dragoste…“
Cele două momente preotul le săvârşeşte fără a zice ceva. Această regulă accentuează caracterul pragmatic al acestor acţiuni, pentru că toate rugăciunile euharistice au fost rostite la Liturghia de duminică, spune părintele Alexander Schmemann. Cel mai solemn moment al întregii slujbe este ducerea Sfintelor Daruri la Altar. La Sfânta Liturghie a Darurilor înainte sfinţite nu este punere înainte, adică proscomidie, nici jertfă, nici prefacere euharistică, nici sfinţire, ci taina prezenţei lui Hristos în Biserică este revelată şi manifestată, explică părintele Alexander Schmemann.