Învăţătura corectă despre Maica Domnului

Sfântul Proclu al Constantinopolului a fost cel mai apropiat ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur. Cu toate acestea, contribuţia sa privind învăţătura corectă despre Maica Domnului a trecut aproape neobservată până astăzi. Considerăm prioritară, în momentul de faţă, sarcina de a dezvălui personalitatea fascinantă şi contribuţia deosebită a acestui mare ierarh.

Deşi Sinodul al III-lea Ecumenic a utilizat fragmente din predicile sale pentru a susţine faptul că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, puţini au fost cei care s-au aplecat cu atenţia asupra acestor texte în zilele noastre.

Viaţa Sfântului Proclu

Nu cunoaştem locul şi nici data naşterii Sfântului Proclu. Este cert, însă, că a fost ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur, deşi nu l-a putut urma pe acesta în exilul final. Nu l-a susţinut niciodată pe Arsaciu, urmaşul Sfântului Ioan, la scaunul de patriarh, deoarece acesta din urmă ocupase scaunul de episcop într-un mod necanonic. În schimb, a devenit secretarul lui Atticus, care i-a succedat în anul 406. Istoricul bisericesc Socrate precizează că "Proclu a devenit profesor încă din tinereţe şi, frecventând asiduu şcolile vremii, a devenit pasionat de retorică. Pe când era încă tânăr, a devenit unul dintre apropiaţii lui Atticus, care l-a numit mai târziu secretar al său". Atticus îl va hirotoni, de altfel, mai întîi diacon, iar apoi, la scurtă vreme, preot. După moartea lui Atticus, Proclu a fost foarte aproape să fie numit patriarh al Constantinopolului, dar lucrul acesta nu

s-a întâmplat. În schimb a fost numit episcop de Cyzic, dar nu a fost primit de creştinii din eparhia sa. După moartea patriarhului Sisinie (succesorul lui Atticus), s-a numărat din nou printre cei care puteau fi aleşi, dar i­a fost preferat Nestorie, viitorul eretic. Proclu s-a dezis de erezia lui Nestorie, predicând plin de curaj împotriva acesteia. În cele din urmă va fi ales patriarh în jurul anului 434. Printre activităţile sale importante se numără aducerea la Constantinopol a moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur, în jurul anului 438, şi punerea lor în biserica închinată Sfinţilor Apostoli. Un alt eveniment notabil din perioada petrecută ca patriarh este introducerea liturgică a cântării "Sfinte Dumnezeule", eveniment petrecut cu ocazia unui cutremur puternic care a zguduit capitala Imperiului Bizantin.

Istoria Omiliei a 5-a

Am decis să analizăm una dintre omiliile rostite de Cuviosul Proclu al Constantinopolului cu ocazia introducerii unei noi sărbători închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Parascheva Grigoriu, cea care s-a ocupat de traducerea acestei omilii în limba română, ne-a oferit şi un scurt comentariu cu privire la istoricul ei. Astfel, introducerea unei noi sărbători era privită în vremea respectivă cu suspiciune, pentru că existau creştini care afirmau că se diminuează posibilitatea adorării lui Dumnezeu prin aceste noi celebrări închinate sfinţilor. Însă era necesară dezvoltarea cultului adus Maicii Domnului, pentru că nu dispăruseră controversele legate de erezia nestoriană. Parascheva Grigoriu precizează: "Omilia a 5-a este documentul păstrat al unui astfel de argument care promovează noua sărbătoare pentru Fecioara Născătoare de Dumnezeu în Constantinopolul secolului al V-lea şi constituie dovada vie pentru organizarea cultului ei în această perioadă. Forme private ale unei astfel de devoţiuni sunt, desigur, mai vechi decât secolul al V-lea, după cum se arată într­un papirus din secolul al III-lea ce invocă mila şi protecţia Născătoarei de Dumnezeu. Aceste devoţiuni au continuat să câştige teren tot mai mult în secolul al IV-lea, când, de pildă, Sfinţii Grigorie de Nisa şi Grigorie de Nazianz atestă cele mai timpurii exemple ale apariţiilor şi mijlocirilor Maicii Domnului, deşi nici în relatările lor aceste exemple nu par să fie ceva cu caracter extraordinar sau de noutate, având corespondente în literatura ascetică contemporană. În acelaşi timp, Fecioara a început să ocupe din ce în ce mai mult un loc central, ca figură exemplară atât în cultul public şi privat, cât şi în monahism. Omilia a 5-a marchează un pas decisiv în această direcţie odată cu afirmarea de către Sfântul Proclu a preeminenţei Fecioarei asupra tuturor celorlalţi sfinţi" (Sfântul Proclu al Constantinopolului, Omilii la Naşterea Domnului, trad. Parascheva Grigoriu, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 84-85).

Născătoarea de Dumnezeu - mai presus de toţi sfinţii

Încă din debutul omiliei sale, Sfântul Proclu afirmă că Născătoarea de Dumnezeu este mai presus de toţi sfinţii. Prima comparaţie pe care o efectuează este cea cu drepţii vechi-testamentari. După ce enumeră virtuţile acestora, începe să explice de ce Preasfânta Fecioară îi depăşeşte pe toţi în sfinţenie. "Ea a purtat în pântece pe Cel întrupat, căci ce putea împiedica iconomia cea negrăită a lui Dumnezeu Cuvântul? Creşterea materială a pântecelui? Dar de creştere şi pătimire Cuvântul este străin. Mărire? Dar dumnezeirea nu este circumscrisă. Întinăciune? Dar Cel ce a zidit-o pe ea nu se întinează şi Cel întrupat în ea şi Cel ce S-a născut nu S-a întinat, ci şi mai mare slavă aduce împăratul, iubirea de oameni. (...) Aşadar nimic nu este în viaţă precum Născătoarea de Dumnezeu Maria. Cutreieră toată făptura, o, omule, cu mintea şi vezi dacă este ceva mai mare decât Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Fecioara. Răscoleşte pământul, scrutează marea, iscodeşte văzduhul, cerurile le cercetează cu mintea, gândeşte-te la toate puterile cele nevăzute şi vezi dacă este vreo altă minune aşa de mare în toată făptura. (...) Numără deci cele străine şi minunează-te de biruinţa Fecioarei, fiindcă pe Cel pe care toată făptura Îl preamăreşte numai ea în chip netâlcuit în cămara de nuntă l-a primit" (Omilii la Naşterea Domnului, pp. 91-93). Sfântul Proclu al Constantinopolului nu cuprinde doar sfinţii, ci şi îngerii în treapta inferioară a Născătoarei de Dumnezeu. Fecioara Maria a rămas om, fără a căpăta o natură necreată, dar, cu toate acestea, s-a ridicat mai presus de puterile fără de trup, prin faptul că a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu. Nici drepţii vechiului legământ, nici sfinţii Evangheliei nu pot să se ridice la treapta Născătoarei de Dumnezeu.

Împlinirea femeilor

"Fericite sunt pentru ea toate femeile. Neamul femeiesc nu mai este sub blestem, fiindcă a născut pe cea care şi pe îngeri îi va birui în slavă. Eva se vindecă, este redusă la tăcere egipteanca, se îngroapă Dalila, fără pomenire rămâne Irodiada, şi acum se admiră şirul femeilor de cinste, se binecuvintează Sarra, ca născătoare a popoarelor, Rebecca se cinsteşte ca dătătoare înţeleaptă a binecuvântărilor, se admiră şi Lia ca maică a strămoşului după trup al Domnului, se laudă Debora ca strategă mai presus de fire, se fericeşte şi Elisabeta ca una ce a odrăslit săltarea în pântece a Înaintemergătorului harului" (Omilii la Naşterea Domnului, pp. 93-94). Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este cea prin care neamul femeiesc dobândeşte cea mai înaltă slavă. Prin ea sunt lăudate femeile virtuoase ale Legii vechi, dar sunt şi mustrate cele care au păcătuit. Încheiem cu un citat de o frumuseţe retorică deosebită al Sfântului Proclu al Constantinopolului, în care el identifică şi simbolurile Legii vechi cu prefigurări ale Preasfintei Fecioare. "Dar Maria este închinată fiindcă s-a făcut maică şi roabă, şi nor, şi cămară de nuntă, arcă şi chivot al Stăpânului. Maică, fiindcă a născut pe Cel ce a binevoit a Se naşte. Roabă, mărturisind firea şi propovăduind harul. Nor, fiindcă de la Duhul Sfânt a luat în pântece pe Cel pe care L-a născut. Cămară de nuntă, fiindcă Dumnezeu Cuvântul, ca într-o cămară de nuntă, a umbrit taina. Chivot, nu purtând Legea, ci pe dătătorul de Lege odrăslindu-L" (Omilii la Naşterea Domnului, p. 94).

" Maria este închinată fiindcă s-a făcut maică şi roabă, şi nor, şi cămară de nuntă, arcă şi chivot al Stăpânului. Maică, fiindcă a născut pe Cel ce a binevoit a Se naşte. Roabă, mărturisind firea şi propovăduind harul. Nor, fiindcă de la Duhul Sfânt a luat în pântece pe Cel pe care L-a născut. Cămară de nuntă, fiindcă Dumnezeu Cuvântul, ca într-o cămară de nuntă, a umbrit taina. Chivot, nu purtând Legea, ci pe dătătorul de Lege odrăslindu-L."

Sf. Proclu, Omilii la Naşterea Domnului