Pocăința cu lacrimi

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 2, Spre Hristos pe calea Fericirilor, în Filocalica, Ed. Deisis, pp. 34-35

„Fiindcă o minune negrăită e faptul că lacrimile care curg din ochii sensibili spală în chip spiritual (inteligibil) sufletul de noroiul păcatelor și, căzând la pământ, ard și robesc pe demoni, și fac sufletul liber de legăturile nevăzute ale păcatului. O, lacrimi, care țâșniți din luminarea dumnezeiască, care deschideți însuși cerul și-mi aduceți mângâiere dumnezeiască! Fiindcă din plăcerea și dorul meu voi grăi iarăși și de multe ori acestea. Unde e mulțime de lacrimi, fraților, dimpreună cu o cunoștință (meta gnoseos) adevărată, acolo e și strălucirea luminii dumnezeiești; iar unde e strălucirea luminii, acolo e și dăruirea tuturor bunătăților și pecetea Duhului Sfânt sădită în inimă, de unde vin și toate roadele vieții; de aici se aduc ca roadă lui Dumnezeu blândețea, pacea, milostenia, compătimirea, bunătatea, îndurarea, credința, înfrânarea (Galateni 5, 22-23), de aici iubirea de vrăjmași și rugăciunea pentru ei (Matei 5, 44), bucuria în ispite, lauda în necazuri (Romani 5, 3), faptul de a socoti ale noastre proprii căderile celorlalți și de a plânge pentru ele, și faptul de a ne da cu râvnă sufletul spre moarte pentru frați (I Ioan 3, 16). Prin urmare, să vedem, fraților, și să ne cercetăm riguros pe noi înșine și să aflăm despre sufletele noastre, dacă e în noi această pecete. Să recunoaștem din semnele zise dacă e în noi Hristos. Ascul­tați, rugu-vă, creștini frați și frați creștini, treziți-vă și priviți dacă a strălucit lumina în inimile voastre (II Petru 1, 19), dacă ați văzut lumina cea mare (Isaia 9, 2) a cunoștinței (epignosis), dacă v-a cercetat pe voi din înălțime răsăritul arătându-se nouă, celor ce ședem în întuneric și în umbra morții (Isaia 9, 2), și, dacă da, atunci să înălțăm necontenit slavă cu mulțumire Stăpânului Celui bun Care ne-a dăruit aceasta”. 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)