Sfântul smerit

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 54-55

„La bătrânețe, fericitul Dionisie Romanul își aducea aminte din Italia, patria sa adoptivă, de Dobrogea, patria sa natală, și de compatrioții săi blânzi, dreptcredincioși și smeriți, despre care scrie aceste frumoase cuvinte în Prefața către venerabilii domni și frați preaiubiți, Ioan și Leonțiu: Poate pare lucru nou celor neștiutori că Scythia, care se arată îngrozitoare prin frig și în același timp prin barbari, a crescut bărbați plini de căldură și minunați prin blândețea purtării. Că lucrul stă așa, eu îl știu nu numai printr-o cunoaștere din naștere, ci mi l-a arătat și experiența. Se cunoaște că acolo (în Scythia Minor), într-o comunitate pământească deschisă, am fost renăscut cu harul lui Dumnezeu prin Taina Botezului și am fost învrednicit să văd viața cerească în trup fragil a preafericiților Părinți cu care acea regiune se slăvește ca de o rodire duhovnicească deosebită.

Credința lor strălucind prin legătura cu fapta bună era pentru toți pildă de viață și sinceritate. Ei nu erau prinși în mreaja nici unei griji lumești și puteau spune cu Apostolul: Cetatea noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20). Ei (daco-romanii) au ținut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinței ortodoxe, căci, deși erau simpli în cuvânt, în știință nu erau nepricepuți...

Pentru sfințenia vieții lui, pentru gândirea și scrierile sale profund ortodoxe, Cuviosul Dionisie cel Mic, numit și Romanul, este cinstit, atât în Răsărit, cât și în Apus, ca un călugăr desăvârșit, filolog și ctitor al erei creștine, ascet și teolog de renume. Trei mari virtuți l-au împodobit în toată viața sa: credința ortodoxă, smerenia inimii și dragostea față de Dumnezeu și de oameni, calități specifice milenare ale întregului popor român.

Săvârșindu-și călătoria acestei vieți prin anul 545, Cuviosul Dionisie cel Smerit și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)