...și diavolii au fost buni cândva

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, A doua convorbire cu părintele Serenus, Cap. VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 438

„Departe de noi de a crede că Dumnezeu a creat ceva substanțial rău, de vreme ce Scriptura spune: «Toate pe care le-a făcut Dumnezeu sunt foarte bune». Dacă zicem că demonii au fost astfel creați, sau pentru aceea făcuți, pentru ca să păstreze în lume aceste trepte ale răutății și pentru ca ei să se ocupe cu amăgirea și căderea oamenilor, Îl vom defăima pe Dumnezeu socotindu-L, împotriva cuvintelor citate mai înainte din Scriptură, creator și născocitor al răului, spunând că El a întemeiat voințele și firile cele mai rele, pe care de aceea le-a creat, ca să stăruie întotdeauna în răutate și să nu poată trece niciodată la cele bune.”

Metodiu de Olimp, Despre liberul arbitru, Despre Dumnezeu și despre materie, XIX, Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 10, pp. 232-233

„Eu zic că diavolul n-a fost prin natura sa o ființă necredincioasă lui Dumnezeu, ci o putere oarecare în serviciul binelui. Însă când a început să invidieze, el a devenit diavol, din propria sa alegere; încetând să se mai supună lui Dumnezeu, el a început să fie nesupus și să învețe ceea ce este împotriva lui Dumnezeu. Odată ce a părăsit binele, el a devenit - să zicem așa - un revoltat împotriva lui Dumnezeu. Eu găsesc un argument în favoarea mea, a mea - a celui ce vorbesc așa, într-un cuvânt sfânt care îl numește dezertor și șarpe: La poruncă el a ucis pe șarpele revoltat  (Isaia 27, 1). Cu adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu a ucis pe diavol, prin faptul că a dat oamenilor, creaturilor pământești, puterea de a-l călca în picioare. Sfânta Scriptură nu l-ar fi numit revoltat dacă ar fi rămas așa cum fusese creat de Dumnezeu, dacă n-ar fi trecut la ceea ce nu era, după ce a abandonat ceea ce era. Numele de revoltat arată că el nu este acum același lucru cu ceea ce era mai înainte. Prin aceasta se vede, de asemenea, că el nu este necreat, căci, dacă ar fi fost necreat, n-ar fi căzut din propria sa natură. Admițând că acest lucru a fost posibil, pentru că diavolul este acum rău, trebuie totuși să spunem că a fost altădată un timp în care diavolul nu era rău și, prin urmare, că răul apare ca nefiind o sub­stanță, căci aceeași natură (sub­stanță) având menirea să persevereze în ceva nu este când bună, când rea.”

Origen, Contra lui Celsus, Cartea a VI-a, Cap. XLIV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, pp. 407-408

„(...) Se cuvenea ca Dumnezeu, Care ştie să folosească, pentru scopuri necesare, până şi urmările răului, să facă loc undeva, în univers, şi acestor ființe atât de rele, rânduind astfel un loc de luptă pentru virtute celor care vor să se lupte «după lege» (II Timotei 2, 5), pentru a o redobândi. Puşi la încercare de răutatea acelora, ca «aurul în foc», şi făcând totul ca să nu pricinuiască nici o vătămare firii lor cugetătoare, aceştia se arată vrednici de înălțarea spre cele dumnezeieşti şi sunt atraşi de Cuvântul spre cea mai înaltă fericire, dacă aş putea-o numi aşa, spre culmea bunătăților. Cuvântul «satan», cum se numeşte el în limba ebraică, ori satana în cea elinească, tradus (în limba română) înseamnă «potrivnicul». Şi oricine şi-a ales răutatea, ca unul care săvârşeşte fapte potrivnice virtuții, este un satan, adică un potrivnic al Fiului lui Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu este dreptate, adevăr şi înțelepciune. Dar într-un sens mai propriu, potrivnicul este cel dintâi dintre toți cei ce fuseseră cândva în pace şi trăiau în fericire, dar şi-a pierdut apoi «aripile» şi a căzut din starea lui fericită. Acesta, după cum zice Iezechiel, umbla «fără prihană în toate căile lui» până ce s-a aflat în el «nelegiuirea»; în el, care era «pecetea asemănării şi cununa frumuseții» (Iezechiel 28, 15; 12, 13) în raiul lui Dumnezeu. El, ca şi cum s-ar fi săturat de bunătăți, a ajuns la pierzare, după cuvântul adresat lui în taină: «Pierit-ai şi mai mult nu vei mai fi în veac» (Iezechiel 28, 19).”

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, Cuvânt despre răbdare şi discernământ, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 304

„Se spune că, prin îngăduința lui Dumnezeu, diavolul n-a fost trimis îndată în gheena, partea lui de moştenire, ci a fost lăsat printre oameni, în vederea încercării şi pedepsirii lor. Nepedepsirea lui imediată avea un dublu rost: ispitind pe sfinți, avea să-i facă, chiar şi fără voia lor, mai drepți şi mai vrednici de slavă; întinzând curse şi arătându-se şi răutatea față de sfinți, avea să-şi pregătească o pedeapsă şi mai mare. Pentru că zice dumnezeiescul Apostol: (S-au făcut acestea) pentru ca păcatul să devină peste măsură de păcătos (Romani 7, 13).”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)