Tăcerea nu aduce împăcarea

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XVIII, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 585-586

„Ce rost are faptul că uneori ne credem răbdători fiindcă refuzăm să răspundem la întrebări, dar atât de mult îi supărăm pe frații noștri printr-o tăcere amară, sau prin mișcări și gesturi în derâdere, încât mai mult le stârnim supărarea prin lipsa de cuvinte decât i-am fi putut ațâța prin vorbe jignitoare, prin aceea socotindu-ne foarte puțin vinovați în fața lui Dumnezeu, fiindcă n-am grăit nimic care ne-ar fi putut aduce în judecata oamenilor sau condamna? Ca și cum în fața lui Dumnezeu numai cuvintele și nu însăși voința noastră ne-ar fi învinovățit și numai fapta păcatului și nu intenția și gândul ar fi socotite drept crimă, sau numai ceea ce a făcut cineva și nu ceea ce a plănuit să facă trebuie cercetat în judecată. Nu numai felul supărării pricinuite, ci și intenția de a supăra este o vină și de aceea nu cum a luat naștere o ceartă, ci din vina cui s-a iscat va stabili adevărata cercetare a judecătorului nostru. Trebuie luat în considerare mobilul păcatului însuși, nu săvâr­șirea lui. Ce interesează dacă a ucis cineva cu sabia pe un frate, sau l-a împins la moarte prin vreo viclenie, de vreme ce este sigur că acela a fost ucis prin șiretlic, sau prin crimă? Ca și cum ar fi de ajuns să nu împingi cu mâna ta pe un orb în prăpastie, când este la fel de vinovat cel care n-a împiedicat pe cineva să cadă într-o groapă deși ar fi putut-o face, sau numai acela este socotit criminal, care a strâns de gât cu mâna sa pe cineva și nu cel ce a pregătit, sau a înălțat ștrean­gul, sau când putea să-l salveze pe cel în primejdie nu l-a salvat. Așadar, nu este de nici un folos să tăcem, dacă ne impunem să săvâr­șim, cu ajutorul tăcerii, ceea ce ar fi trebuit să facem prin cuvinte supărătoare.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)