Sf. Cuv. Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara; Sf. Sfinţit Mc. Antim, Episcopul Nicomidiei; Sf. Cuv. Teoctist din Palestina

Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al XVI-lea. A devenit călugăr de tânăr la Mănăstirea Cozia. După câţiva ani, a mers în pustnicie. Şi-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui numit Sălbaticul. Aici s-a nevoit în asceză şi rugăciune, iar după o vreme a primit tunderea în marea schimă călugărească. După 30 de ani de pustnicie, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. „Trupul său răposat a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, care era rânduit să ducă mâncare pustnicilor. El a luat trupul Sfântului şi l-a adus la mănăstire să-l îngroape. Dar noaptea, fericitul Neofit i s-a arătat în vis şi l-a certat, poruncindu-i să-i ducă trupul înapoi în peşteră. Tot în această noapte, Cuviosul s-a arătat și stareţului, îndemnându-l să aşeze la locul său de nevoinţă sfântul său trup. A doua zi de dimineaţă, călugărul a luat cinstitul trup al Cuviosului şi, împreună cu un alt monah, l-au dus în peştera lui, în Muntele Sălbaticul. Ajungând aici, unul dintre călugări, supărat de osteneala pe care o făcuse, a zis: «Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!» Pentru aceste vorbe lipsite de evlavie a fost însă pedepsit îndată, întorcân­du-i-se capul spre spate. Atunci, cu vaiete mari, a coborât la mănăstire, mărturisindu-şi păcatul. Părinţii, împreună cu stareţul mănăstirii, s-au rugat Cuviosului Neofit să-l ierte pe cel păcătos şi acesta s-a vindecat îndată. În felul acesta a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, arătându-l înaintea tuturor făcător de minuni, îndemnător la pocăinţă şi tămăduitor. Vestea aceasta s-a răspândit curând, mai ales în satele de prin apropiere, încât mulţi credincioşi îşi îndreptau paşii spre peştera lui, unde se închinau şi primeau mângâiere sufletească şi vindecare de boli. Moaştele Sfântului Neofit se păstrează astăzi în biserica Mănăstirii Stânişoara, unde mulţime de binecredincioşi creştini primesc ajutor, fiind izbăviţi de patimi sufleteşti, de necazuri şi de boli, iar peştera unde s-a nevoit Cuviosul este şi astăzi loc de pelerinaj” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, luna septembrie).

Sfântul Cuvios Meletie „a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea. Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a şi intrat ca vieţuitor din fragedă vârstă. Aici s-a nevoit în post şi rugăciune până în ziua în care, la rugăminţile lui, stareţul său i-a dat binecuvântare să meargă la părinţii sihaştri şi să se nevoiască dincolo de Olt. Cuviosul şi-a săpat o peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia şi pustnicul Neofit. Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă şi s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, luna septembrie). La bătrâneţe, neputând să mai coboare din peşteră, s-a rugat lui Dumnezeu şi, prin mijlocirea Maicii Domnului, a izvorât apă chiar înaintea peşterii sale, care curge şi astăzi, fiind numit „Izvorul lui Meletie”. Cuviosul era cunoscut pentru sfinţenia sa. La adânci bătrâneţi, şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu. Părţi din moaştele sale au rămas vreme îndelungată în peşteră, iar mai târziu au fost împărţite de credincioşi. Până astăzi, peştera Cuviosului este loc de închinare.