„Blândeţea şi smerenia”

Duminica a patra din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul)

[…] „Smerenia este un har fă­ră nume al sufletului.”¹ Ea e o­pusul mândriei, care e cea mai re­zistentă dintre patimi. Şi pre­cum mândria ne înalţă în a­pa­renţă, dar în realitate ne co­boa­ră până în adâncul iadului, fi­ind cel mai cumplit rău, aşa sme­renia, coborându-ne în apa­ren­ţă, ne înalţă pe cea mai înal­tă treaptă, avându-şi ca vir­tute locul imediat înaintea ne­pătimirii şi iubirii. Dacă mân­dria ca egoism este izvorul tu­turor patimilor, smerenia es­te concentrarea tuturor vir­tu­ţi­lor. Dacă mândria sfâşie firea o­menească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă, smerenia o re­adună. Dacă mândria defor­mea­ză judecata şi întunecă con­templarea dreaptă a reali­tă­ţii, smerenia restabileşte ve­de­­rea justă a lucrurilor. Fie­ca­re virtute echivalează cu un spor de voinţă. Dar acest spor de voinţă se întemeiază pe un spor de cunoaştere, pe un spor de vedere justă a lucrurilor, cum spun Sfinţii Părinţi. Căci ce­ea ce întunecă şi strâmbă ve­de­rea realităţii sunt patimile. O­mul pătimaş, dacă a făcut un lu­cru dintr-un interes personal, ca­ută să justifice fapta lui prin­tr-un interes general. El îşi schim­bă întreaga concepţie despre un anumit sector al vieţii prin urmărirea acelui păcat şi ca­ută să-i convingă şi pe alţii că aşa ar trebui să lucreze, deşi pâ­nă ieri el însuşi propovăduia al­tă concepţie. El nu recu­noaş­te că adevărul obiectiv este altul, căci el a păcătuit din slăbi­ciu­­ne faţă de acel adevăr, ci strâm­bă adevărul şi norma de o­ri­entare generală, ca să a­dop­te toţi punctul lui de vedere.

Smerenia restabileşte înţelegerea adevărată a realităţii

Dar dacă patimile strâmbă ve­­derea lucrurilor întrucât a­dap­­­tează ordinea generală şi o­biec­­tivă a lucrurilor la un inte­res egoist, particular, fiecare vir­tu­te, fiind o depăşire a unei pa­timi, deci a egoismului, a­du­ce un spor de vedere justă a lucrurilor.

Dacă-i aşa, smerenia, cea mai înaltă şi mai rezumativă din­tre virtuţi, fiind opusă e­go­is­­mului - izvor al patimilor, e cea mai deplină restabilire a în­ţelegerii adevărate a rea­li­tă­ţii naturale, rămânând ca iubi­rea să înţeleagă şi cele mai presus de fire.

Dar fiindcă lupta cu mândria nu se porneşte numai du­pă biruinţa asupra celorlalte pa­­timi, ci chiar de la început, căci, într-o anumită privinţă, chiar lupta cu celelalte patimi e şi o luptă cu egoismul mândri­ei, sau trebuie însoţită de ea, sme­renia are, după Ioan Scă­ra­rul, mai multe trepte. El zice: „Al­ta este vederea acestei vii prea­cinstite, în iarna patimilor, al­ta, în toamna roadelor, şi ia­răşi alta, în vara virtuţilor, deşi toa­te formele ei concurg spre u­na şi aceeaşi bucurie şi rodire. Când, adică, începe să odrăs­leas­că butucul ei, urâm îndată, nu fără durere, toată slava şi la­uda omenească, alungând de la noi toată mânia şi furia. Îna­in­tând apoi cu vârsta du­hov­ni­ceas­că această împărăteasă a vir­tuţilor în suflet, nu mai pre­ţu­im, ba socotim chiar lucru de scâr­bă, orice bine am fi să­vâr­şit, şi credem mai degrabă că în fie­care zi adăugăm ceva la po­va­­ra păcatelor noastre, prin vreo împrăştiere neştiută. Iar bo­găţia darurilor dumnezeieşti (ha­rismele) împărtăşite nouă o so­cotim ca un adaos de şi mai ma­re osândă, ca unii ce nu suntem vrednici de ele”. El distinge în­deosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel:

„Pocăinţa curată, plânsul ca­re ne spală de orice pată şi prea­cinstita smerenie a celor de­săvârşiţi sunt atât de depar­te şi atât se deosebesc întreolal­tă, cât se deosebesc pâinea, a­lu­­atul şi făina. Prin pocăinţă, su­fletul se sfărâmă şi se mă­run­­ţeşte în mod efectiv, prin a­pa plânsului se uneşte, ca să zic a­şa, şi se amestecă în chip ne­min­­cinos cu Dumnezeu. Pe ur­mă, fericita smerenie, aprin­zând focul Domnului, face su­fle­­tul pâine întărită, din care lip­seşte orice fermentaţie şi în­fu­murare stricăcioasă.”² Iar în alt loc spune: „Cunoaşte prin ti­ne, că văile sunt acoperite de grâ­ne şi de rod duhovnicesc. O va­le este şi sufletul smerit, în mij­locul munţilor, adică al oste­ne­lilor, rămânând mereu ne­înăl­ţat şi nemişcat. Pocăinţa se ri­dică, plânsul bate la uşa cerului, iar preacinstita smerenie des­chide. ... În lipsa luminii, toa­te sunt întunecate, în lipsa sme­reniei, toate sunt goale şi veş­­tede. Altceva este a te înăl­ţa, altceva a nu te înălţa şi alt­ce­va a te smeri. Primul lucru în­seamnă a judeca în fiecare zi; al doilea, a nu judeca, dar a nu se judeca nici pe sine; al treilea, a te osândi pe tine însuţi în toa­te, fără a fi vrednic de osândă... Sme­renia e acoperământ dum­ne­zeiesc peste isprăvile proprii, ca să nu fie văzute. Smerenia es­te abisul modestiei, ce nu poa­te fi apucat de hoţi. Sme­re­nia este turn de tărie în faţa vrăj­maşului” ³.

Mândria, stân­ca pleşuvă bătută de crivăţul ni­micului

Smerenia este conştiinţa şi tră­irea supremă a infinităţii di­vine şi a micimii proprii. Ea es­te, totodată, conştiinţa că in­fi­­nitatea divină străbate prin toate şi prin toţi cei din jurul nos­tru. De aceea am spus că ea es­te un uriaş spor de cu­noaş­te­re. Omul smerit se pleacă îna­in­tea semenului ca înaintea lui Dum­nezeu. Dacă mândria aco­pe­ră pentru ochii noştri infinitul realităţii lui Dumnezeu, sme­renia îl descoperă. De ace­ea, orice am face, cât timp ne lip­seşte smerenia, cât timp e o ur­mă de mândrie în noi, n-a­vem fiorul atingerii cu Dum­nezeu şi nici conştiinţa adânci­rii noastre în Dumnezeu şi nu-i fa­cem nici pe alţii să o simtă. Un­de lipseşte smerenia, e su­per­­ficialitate, e platitudine, e o­ri­­zont închis, e sărmana înfu­mu­­rare care trezeşte zâmbetul de milă. În adâncurile indefini­te şi pline de taină, în Dum­nezeu, trăieşte numai cel sme­rit. Sare (înţeles edificator, se­ri­­o­zitate) au numai faptele şi a­ti­tudinile acestuia. Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te so­coti nimic, ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simţi u­mi­lit de lucrarea Lui. Smerenia es­te înţelepciunea cea mai larg cu­prinzătoare. Cel smerit, de­par­­te de a se sărăci, îmbră­ţi­şea­ză din infinit mai mult de­cât oricare altul şi oferă şi alto­ra. Cel mândru prinde fum. Sme­­renia e valea holdelor mă­noa­­se ce-şi sorb puterea din se­va infinitului. Mândria e stân­ca pleşuvă bătută de crivăţul ni­micului, care seacă viaţa. Sme­renia este transparenţa su­pre­mă a firii, dobândită după a­lungarea negurii patimilor, pă­trunsă în toate facultăţile su­fletului. Prin patimi, care au ca motor ascuns mândria, omul e aşezat mereu înaintea vederii sa­le; nu vede realitatea şi opera lui Dumnezeu, ţinând-o aco­pe­ri­tă de sinea proprie. El îşi este sieşi negură şi fum. Patimile sunt excrescenţele bolnave ale e­ului, astupându-i vederea rea­li­tăţii. Şi nu astupă numai ve­de­­rea realităţii deosebite de si­ne, ci şi vederea de sine. Um­flă­tu­ra eului, sau fumul emanat de eu, se aşază între vederea sa şi eul său adevărat, luându-se pe sine drept ceea ce nu este cu a­devărat. Şi oare ieşirea minţii din sine, extazul, pentru a ve­dea pe Dumnezeu⁴, nu înseam­nă tocmai această uitare sme­ri­­tă de sine în faţa realităţii Lui copleşitoare? Căci, pentru a cu­noaşte ceva, trebuie să uiţi de tine, odată ce tu nu eşti alt­ce­va decât instrument de ve­de­re, de primire a realităţii infini­te, dar nici măcar instrument de sine existent. Eşti lucrător în­tr-o vie care nu-i a ta, dar chiar şi lucrător eşti numai prin bunăvoinţa Stăpânului.

Smerenia, părând a fi o au­to­­reducere la nimic, este în fond o revenire a firii noastre la sta­rea de fereastră a infinitului şi de încăpere goală menită să se umple de lumina dumne­ze­ias­că. Fereastra de fapt nu e­xis­­tă pentru sine, iar încăperea c­ă­reia îi transmite Dumnezeu lu­mina nu vede nimic fără lu­mi­­nă. Tot aşa omul, numai ac­cep­­tând acest rol de a nu fi de­cât reflector şi primitor al lumi­nii dumnezeieşti, are un destin mă­reţ: acela de a convieţui cu in­finitul. Dacă se ruşinează de a­cest rol şi se umple de fumul pro­priu, nu mai poate vedea ni­mic nici din sine.

Preotul profesor Dumitru Stă­niloae, Ascetica şi misti­ca Bisericii Ortodoxe, Edi­tu­ra Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Or­to­doxe Române, Bucureşti, 2002, Partea I: Purificarea, B. Purificarea de patimi prin virtuţi, 9. Blândeţea şi sme­renia, pp. 202-206. (Su­bli­nierile din text aparţin re­dacţiei).

Note:

¹ ‑Ioan Scărarul, Scara, Treap­­ta XXV; P.G. 88, 986.

² ‑Diadoh distinge două faze ale smereniei: „Una, care a­pa­­re la mijlocul strădaniilor pen­tru desăvârşire, alta, la ca­pătul final al lor. Prima e sme­renia provocată de ne­pu­tinţa trupului şi de di­fe­ri­te­le duşmănii fără temei, a do­ua e provocată de abun­den­­ţa bunăvoinţei dumne­ze­ieşti. Cea dintâi e împreu­na­tă cu întristarea, când e lip­sită de bunătăţile pă­mân­teşti, a doua e cu totul du­hovnicească şi fericită” (Filoc. rom., I, p. 390).

³ ‑Treapta XXV, P.G. 88, 988-989.

⁴ ‑Sfântul Maxim Mărturisi­to­­­rul, Capetele teologice, I, 81; P.G. 90, 1116.