Călăuzirea duhovnicească la Sfântul Pahomie cel Mare

Iscusința spirituală se vede cel mai clar din călăuzirea credincioșilor. Părinții Bisericii au strălucit din acest punct de vedere, fiind întotdeauna echilibrați în aplicarea diverselor metode ascetice și experimentați în discernerea binelui de rău atunci când erau confruntați de propriii ucenici cu diferite întrebări. Acest fapt reiese și din experiența duhovnicească a Sfântului Pahomie cel Mare.

Cuviosul Paladie, autorul faimosului Lavsaicon - o scriere asemenea Patericului egiptean, în care sunt relatate evenimente din viața marilor Părinți din secolul al IV-lea - ne relatează mai multe descoperiri minunate avute de Sfântul Pahomie cel Mare referitoare la regulile ascetice aplicate în extinsa sa comunitate monastică. Unele surse spun că acesta păstorea șapte mănăstiri, fiecare dintre acestea având peste 1.000 de monahi. Paladie afirmă că regulile ascetice au fost primite de Sfântul Pahomie de la un înger trimis de Dumnezeu pentru a-l lumina. De exemplu, în ceea ce privește postirea, Pahomie este sfătuit de înger următoarele: „Vei îngădui fiecăruia să mănânce și să bea după puterea lui. Și le vei cere fapte pe măsura puterilor celor ce mănâncă. Nu-i împiedica nici să postească, nici să mănânce. Astfel, încredințează faptele tari celor mai tari și care mănâncă mult, și cele mai slabe, celor mai slabi și nevoitori” (Paladie, Istoria lausiacă, trad., introd. și note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p. 71).

Este foarte interesantă împletirea între regulă și libertate în ceea ce privește intensitatea postului, o finețe ascetică de care mulți nu sunt capabili nici măcar în contemporaneitate. Cei care tind să mănânce mai mult sunt asimilați muncilor fizice, care cer un consum mai mare din partea trupului, iar ei nu trebuie încurajați să se abțină de la mâncare peste măsură deoarece în felul acesta nu și-ar mai putea împlini atribuțiile încredințate. Cei care mănâncă mai puțin prin firea lor sunt încredințați lucrării contemplative, deoarece nevoința lor interioară - rugăciunea mai intensă, meditația la cele sfinte, lupta cu gândurile etc. - necesită o postire mai aspră.

Înțelepciunea dumnezeiască transpare, așadar, din această fină discernere între firea celor activi și a celor interiorizați care îi fac potriviți pentru anumite acțiuni specifice, dar și pentru o postire mai aspră sau mai puțin intensă, însoțită de libertatea voinței, nu de obligație. Precizăm aici că nu este vorba de o libertate între a posti sau a nu posti, ci de a posti mai intens sau într-o variantă mai puțin aspră.

Un alt element fundamental în care călăuzirea duhovnicească se observă și care este mărturisit de Paladie privește măsura rugăciunii: „Răspunzând Pahomie îngerului că rânduiește rugăciuni puține, i-a spus îngerul: «Le-a cerut acestea ca să ajungă și cei mici să împlinească rânduiala și să nu se întristeze. Dar cei desăvârșiți n-au nevoie de legi. Căci își închină prin ei înșiși în chiliile lor toată viața contemplării lui Dumnezeu. Am stabilit aceste legi pe seama acelora care nu au o minte cunoscătoare, ca, dacă își împlinesc datoria viețuirii monahale, să simtă în ei o seninătate»” (Paladie, Istoria lausiacă, p. 73). Din nou se observă o dreaptă socoteală care stabilește linia de demarcație între începători și cei avansați. Se stabilește o regulă de rugăciune care poate fi respectată chiar și de cei care se află pe prima treaptă a progresului duhovnicesc. Celorlalți, care au atins deja culmi mai înalte ale înălțării spirituale, li se lasă libertatea de a face din întreaga lor viață o rugăciune. Regula este stabilită, așadar, pentru cei începători, pentru că avan­sa­ților nu le mai este necesară o regulă, ei ar trebui să trăiască pentru a se ruga neîncetat, pentru a transforma orice element al vieții lor într-un prilej de rugăciune.

Povățuirea înțeleaptă a ucenicilor

Despre Teodor, ucenicul cel mai apropiat al Sfântului Pahomie cel Mare, ni se spune că era întotdeauna purtat de părintele său duhovnicesc în rugăciune. Deseori, în viziunile sale, Sfântul Pahomie cel Mare, văzând tronul lui Dumnezeu, îl aducea în chip simbolic pe ucenicul său Teodor înaintea acestuia, așa cum ne relatează biograful său: „Când tronul cobora, părintele nostru Pahomie îl lua pe Teodor, ca și cum îl purta pe mâinile sale și îl înfățișa Celui așezat pe tron, zicând: «Doamne, primește de la mine acest dar»; și a continuat așa de nenumărate ori, repetând acest cuvânt, până ce s-a auzit un glas: «Rugăciunea ta a fost primită, fii bărbătos și curajos!»” (schimarhimandrit Gabriel Bunge, Rugăciunea în Duh și Adevăr - filozofia și teologia capitolelor Despre rugăciune ale avvei Evagrie Ponticul și spiritualitatea Părinților pustiei, trad. de Maria- Cornelia Ică jr. și diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2015, p. 135).

Așadar, aici avem o extraordinară mărturie despre valoarea inestimabilă a rugăciunii părintelui duhovnicesc pentru ucenicii săi. Teodor este luminat de Dumnezeu și primit de Acesta ca urmare a rugăciunii intense a Sfântului Pahomie cel Mare.

Dar nu doar ucenicii de o calitate deosebită aveau intrare la Sfântul Pahomie, ci și unii dintre cei care se luptau cu patimi serioase, dar râvneau să se lepede de acestea și să se dedice întru totul vieții monahale. Astfel, I. Hausherr spune următoarele: „Pahomie «primea păcătoși printre ucenici atunci când îi putea supraveghea îndeaproape». Însă aceasta trebuie să fi fost excepția; altfel nu ni s-ar fi semnalat în mod special cazuri precum al vechiului mim Silvan sau cel al «câtorva cu pofte trupești» care au sfârșit prin a părăsi mănăstirea. [...] Trecutul nu va fi luat în considerare decât pentru a adapta fiecăruia tratamentul cel mai potrivit. Marele și singurul motiv de excludere este nestatornicia. Pentru toate celelalte greșeli, patimi, rele obiceiuri, se aplică maxima totul se îndreaptă, dacă se aplică îngrijirea potrivită, «teama de Dumnezeu biruie toate slăbiciunile sufletului»” (Irénée Hausherr, Numele lui Hristos și căile rugăciunii. Invocarea neîncetată a lui Dumnezeu ca practică spirituală, trad. de Mihai Valentin Vladimirescu, București, Ed. Herald, 2022, p. 248).

Ne putem întreba de ce îi primea Sfântul Pahomie cel Mare ca ucenici pe oameni care aveau, poate, păcate mari sau se luptau cu patimi grele? Răspunsul îl regăsim în Evanghelie: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37), ne spune Mântuitorul Iisus Hristos. La fel și Pahomie cel Mare știa, din încredințarea Duhului Sfânt, că, în pofida patimilor mari care-i luptă, sunt oameni care vor da totul și vor atinge culmi înalte ale spiritualității dacă există cineva suficient de matur duhovnicește în preajma lor și atent să le dea sfaturile folositoare atunci când este nevoie.

Din toate mărturiile prezentate reiese destul de clar că elementele esențiale ale călăuzirii duhovnicești iscusite constau în libertate, povă­țuirea spirituală, postirea cu măsură și rugăciunea intensă, dar și în o extraordinară finețe spirituală, într-un discernământ care se rafinează odată cu dobândirea experienței duhov­nicești și a iluminării harului dumnezeiesc.