Comparația constructivă sau așezarea adevărată în Biserică

Cea mai la îndemână metodă de a evalua un lucru este comparația, conștientă sau inconștientă. Cel mai ușor lucrurile se așază într‑o ierarhie prin comparație. Un lucru este mare când îl compari cu unul mai mic. Când îl așezi lângă unul mai mare decât el, se schimbă situația. Parcă nu mai este atât de mare pe cât era în situația anterioară. La fel este și în cazul oamenilor. Unul este gras prin comparație cu altul slab. Totul se măsoară prin comparație. Și în cele mai puțin exterioare, în așezarea lăuntrică a omului, care este mai greu de evaluat, se procedează la fel. Cel mai adesea, când ne evaluăm pe noi înșine, alegem termeni de comparație mai jos plasați decât noi.

Propun o posibilă analiză a modului cum folosim unii dintre noi comparația în Biserică, pornind de la atitudinea care L‑a provocat pe Mântuitorul să zică Pilda vameșului și a fariseului: „Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Luca 18, 9). Hristos este iritat de fariseii care se îndreptățeau cu faptul că respectau întru totul datoriile exterioare prescrise de Lege. Își făceau un titlu de glorie din asta. Acest titlu de glorie îi ridica în ochii proprii și ai contemporanilor și‑i îndepărta de celelalte categorii care erau nevoite să‑și conștientizeze căderea. Mântuitorul condamnă această raportare și propune o așezare radical opusă. Nu îndreptățirea de sine, nu superioritatea față de aproapele, ci smerenia, realismul sunt așezarea adevărată: „Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14).

Poate mulți dintre noi avem obiectivul clar să nu ne comparăm cu ceilalți. Eu am drumul meu și nu mă interesează parcursul celuilalt. Ce treabă am eu cu realizările lui? Ce legătură are el cu idealurile mele? Are Dumnezeu lucrarea Lui cu mine. Celălalt este cu treaba, cu parcursul lui. Totuși cred că este imposibil să nu te raportezi, să nu te compari cu ceilalți, când toată viața noastră se desfășoară împreună. Reperul de comparație există cu siguranță, chiar dacă nu este clar reprezentat în mintea noastră. Este în subconștient sau în fondul nostru aperceptiv. Chiar dacă nu este elaborată, fiecare dintre noi avem o așezare cu valori și nonvalori. În mod inconștient, aici este inclus și aproapele nostru la care ne raportăm continuu comparativ. Reperele noastre sunt cele care ne ajută să ne plasăm, să ne așezăm corect sau defectuos în situațiile întâlnite. Prin urmare, nu facem mai nimic fără să ne comparăm, fără să ne raportăm la ceva anume. Este oare întotdeauna raportarea noastră bine făcută? Luăm în calcul toate datele care ar trebui luate? Comparația noastră este de fiecare dată așezată în adevăr?

Cunoaşterea incompletă duce la apreciere defectuoasă

Cred că de cele mai multe ori comparația noastră este incompletă și prin urmare defectuoasă. Nu avem imaginea de ansamblu a lucrurilor. Nici în cazul nostru propriu, nici în cazul aproapelui cu care alegem să ne comparăm. Toate aprecierile noastre nu sunt definitive. Sunt limitate, sunt incomplete, sunt relative. Spre exemplu, pentru cei mai mulți dintre noi, globul pământesc este imens, incomparabil de mare. Savanții însă, care au în vedere imensitatea cosmosului, numesc planeta pământ o fărâmă de țărână. Cu atât mai mult în cazul aspectelor duhovnicești în care mare parte din date ne sunt inaccesibile. Cum ar putea deveni accesibile? Cum am putea să dobândim o imagine mai completă a lucrurilor? Cum am putea să fim mai adevărat așezați în realitate? Ne‑ar putea fi mai accesibile realitățile în măsura în care intrăm în gândul, în vederea completă și plenară a lui Dumnezeu. Dar cum putem face acest lucru?

În Biserică ar trebui să găsim așezarea corectă a lucrurilor. Ar trebui să putem dibui gândul lui Dumnezeu. Biserica este adunarea celor chemați. Ne adunăm cu toții. Deopotrivă în fața lui Dumnezeu suntem la un loc: bătrâni și tineri, intelectuali și oameni simpli, bogați și săraci, drepți și nedrepți, virtuoși și păcătoși etc. Iarăși prilejuri de comparație întâlnite de când lumea. Unele dintre ele riscă să ne așeze în același viciu de vedere cu fariseul care‑l desconsideră pe vameș. Se întâmplă și astăzi cu unii dintre noi. Din pricina unui complex ne raportăm în primul rând la cei plasați mai jos ca noi. Ne mângâiem conștiința că nu suntem chiar așa de rău. Dacă există și unii mai rău plasați decât noi, tot suntem bine. Dar este amăgire. Trebuie ceva schimbat. Cum pot schimba traiectoria? Cum pot să ies din așezarea nepotrivită?

Suntem chemați să intrăm pe calea adevărată

Mai întâi trebuie să schimb direcția. Când vreau să avansez, trebuie să mă compar cu cei mai buni decât mine. Când un elev trebuie stimulat să‑și dea mai mult interesul cu învățatul, îi sunt prezentate exemplele pozitive, nu cele negative. Dacă vreau să evoluez, să fac progrese, ar trebui să mă compar cu cei mai buni decât mine. Și nu neapărat cu cei cu câțiva pași mai în față decât mine, ci cu modele bune de urmat. Cu sfinții. De aceea, programul iconografic în primul registru de jos din biserici așază sfinții cu preocupări și provocări asemenea ­nouă. Spre exemplu, în bisericile vechi vedem zugrăviți în naos sfinții împărați, sfinții militari și alți sfinți demnitari, pentru că aici stăteau de obicei la slujbe domnitorii și dregătorii de la curte. Erau astfel îndemnați să reflecteze la o comparație cu niște modele care să‑i așeze pe traiectoria adevărată.

Așezarea adevărată cred că este cea dată de Hristos: „Pocăiți‑vă, căci s‑a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4, 17). Pentru a înțelege mai bine sensul termenului „pocăință” mă întorc la originalul grecesc. „Metanoia” este schimbarea minții, gândire ultimă, mintea cea de pe urmă, pocăință (Liddell, H. (1996). „A lexicon: Abridged from Liddell and Scottâs Greek‑English lexicon”, Oxford: Clarendon Press; Oxford University Press, p. 439). Părinții duhovnicești numesc pocăința schimbarea minții, intrarea în gândul lui Dumnezeu. Sfinții au intrat în gândirea lui Dumnezeu și s‑au făcut dumnezei după har. De aceea îi avem modele constructive de comparat. Suntem chemați să intrăm pe aceeași cale adevărată.

Părintele Sofronie Saharov spune că smerenia nu este comparația cu aproapele care este mai bine așezat decât mine, care are rezultate mai bune decât mine. Oricât de bine așezat ar fi, rămâne tot un om cu slăbiciuni și păcate. Sfinții cei mai mari se mărturisesc cei mai mari păcătoși. Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, vezi mai bine distanța pe care o mai ai de parcurs. Smerenia autentică este raportarea la Dumnezeu, nu la aproapele. Față de aproapele meu pot avea un avans oarecare. Chiar și mare de ar fi, când văd distanța pe care o mai am de parcurs, nu pot să mă îndreptățesc. Se poate să am un avans de câțiva pași față de aproapele, sau chiar de câțiva kilometri să spunem. Dacă însă ne raportăm la o distanța până la soare, avansul meu rămâne nesemnificativ. De aceea raportarea la Dumnezeu rămâne cea mai bună soluție pentru ca eu să mă așez în niște termeni autentici de comparație. Cred că motorul cel mai constructiv care nu suportă riscurile devierii pentru așezarea adevărată a omului din Biserică este comparația cu desăvârșirea Tatălui ceresc (Matei 5, 48).

Când mă voi așeza în raportul adevărat de comparație constructivă cu Dumnezeu, voi dobândi smerenia autentică și mă voi așeza pe traiectoria adevărată propusă de Făcător pentru mine. Atunci mă voi raporta într‑un mod autentic și constructiv și la aproapele meu, indiferent dacă este plasat mai jos sau mai sus decât mine.