Consecințele păcatului și căderea protopărinților

Citind și recitind textele Părinților Bisericii, nu de puține ori suntem uimiți de claritatea și profunzimea explicațiilor pe care le dau pe diverse teme sensibile, tâlcuind textul Scripturii, care în anumite pasaje este obscur și, în chip voit, nu oferă amănunte. Spre pildă, nu putem trece cu vederea modul în care explică Sfântul Maxim Mărturisitorul păcatul strămoșesc, dar mai ales consecințele acestuia în firea omenească. Ce se ascunde în spatele gustării din fructul oprit? Ce transformări s-au petrecut în om odată cu călcarea primei și singurei porunci pe care el a primit-o în Rai? Acesta este cu adevărat punctul de mare interes al cugetării patristice, pentru că tocmai aici se află și miza cunoașterii de sine a omului. 

Pilda Părinților Bisericii arată limpede că această cunoaștere de sine a omului nu poate veni prin forțele firești ale omului, printr-o simplă cercetare omenească, ci numai prin descoperire dumnezeiască. Înțelegem acum lămurit de ce învățatul Socrate a emis celebra sa sentință: „Știu că nu știu nimic!” El nu a făcut decât să-și vădească sinceritatea, întrucât nu se bucurase de vreo descoperire de sus în acest sens. Și se poate vedea în mod implicit, din textele Sfântului Maxim în acest caz, că înțelepții filosofi antici erau ignoranți nu numai în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu, ci și în privința cunoașterii omului.

Nici unul dintre gânditorii de dinainte de Hristos nu a bănuit rolul aparent al banalei simțiri a plăcerii în căderea omului. Lăsând deoparte faptul că nu și-au putut reprezenta o cădere a omului provenită din reaua utilizare a propriei libertăți, aceștia au ajuns în schimb să-și închipuie căderi ale sufletelor din cer în materia lumii, metempsihoze, reîncarnări, legi karmice, destine implacabile etc., care nu pot oferi nici o explicație conformă cu libertatea și cu demnitatea omului de făptură zidită după chipul Ziditorului său. Ca să elucideze acel prim pas greșit al omului, în Răspunsul 61 către Talasie, Sfântul Maxim scrie: „Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea după simțire nici plăcerea, nici durerea din simțire (din simţuri), ci a dat minţii ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate (care e dorința naturală a minții spre Dumnezeu), lipind-o primul om de simțire îndată ce a fost creat, şi-a văzut plăcerea mişcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simțurilor”. Apoi, mintea nu a mai putut căuta spre cele înalte și dumnezeiești și a urmat constatarea femeii: „Rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit” (Facerea 3, 6). Acesta este momentul în care omul prin propria sa alegere liberă a renunțat la năzuința harului, care aducea plăcere minții (nous), doar ca să se bucure de plăcerea ce vine prin simțuri. 

Durerea și moartea

Însă plăcerea prin simțuri, pe lângă faptul că s-a făcut la sfatul vrăjmașului, atrăgea după sine o alipire de latura văzută și simțuală a lumii și desigur, așa cum am spus, o abandonare a harului necreat. Prin urmare, omul a făptuit contrar planului pentru care a fost adus în existență și de aceea, ca soluție providențială, Ziditorul, afirmă Sfântul Maxim, ajustează planul creației: „Dar Cel ce se îngrijește de mântuirea noastră a înfipt în mod providențial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înțelept în firea trupului legea morții, ca să limiteze nebunia (mania) minţii care îşi mișcă, potrivnic firii, dorința spre lucrurile sensibile. Astfel, datorită plăcerii potrivnice rațiunii, care a pătruns în fire, a pătruns, ca un antidot, şi durerea conformă cu rațiunea. Aceasta e mijlocită de multe pătimiri, între care şi din care este şi moartea, şi are rostul să înlăture plăcerea potrivnică firii, ba chiar să o desființeze cu desăvârșire, ca să se arate darul plăcerii dumnezeiești în minte”. Prin urmare, iată că, deși omul primordial era ca și noi, posedând simțire, cu toate acestea plăcerea legată de simțire a constituit un act nefiresc, care a atras după sine consecințe extrem de grave. Totuși, se cuvine reținut că pedepsele dumnezeiești ce au urmat păcatului originar nu au caracter răzbunător, ci exclusiv terapeutic. Chiar dacă din repertoriul terapeutic fac parte durerea și moartea, acestea sunt singurele modalități prin care firea omenească poate fi restaurată, și doar astfel putându-se readuce plăcerea în spațiul minții. Pentru că, ducând plăcerea spre simțuri, într-un anume fel, însăși mintea este atrasă spre simțuri, pierzându-și astfel capacitatea de a-L cunoaște și de a se bucura de Dumnezeu. De altfel, vedem că Iisus Hristos Însuși primește durerea și moartea în firea Sa omenească, fără să fie cauzate la El de vreo plăcere anterioară, tocmai în scopul restaurării firii omenești a lui Adam și a celor din el. 

Cauzalitatea este legea lumii căzute

Atât omul, cât și lumea de după cădere diferă fundamental de ceea ce a fost înainte de aceasta. Nu îmi propun să abordez aici tema pierderii harului, ci aș încerca să atrag atenția asupra anumitor schimbări în felul în care funcționează firea în general și firea omenească în mod special. În principal, legea cauzalității este cea care determină viața omului de după păcatul strămoșesc sau cel puțin așa vede lucrurile Sfântul Maxim atunci când afirmă: „Căci toată durerea având drept cauză a nașterii sale fapta unei plăceri care îi premerge e o datorie pe care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalității, toți cei ce sunt părtași de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în chip firesc de durere în toți cei a căror naștere a fost anticipată de legea plăcerii fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greșeli, întrucât nu a fost urmarea unei dureri premergătoare”. Prin urmare, se pare că nefireasca plăcere din simțuri a născut în chip firesc durerea sensibilă, de aceea, de fiecare dată, plăcerea în calitate de cauză este urmată de durere în calitate de efect. Apariția cauzalității nu este nicidecum întâmplătoare, ci este îngăduită de Ziditor, tocmai cu scopul de a-l face pe om conștient de modul în care se poate elibera de aceasta, adică lepădând plăcerea din simțuri și orientând-o spre minte (nous). Iar mintea, la rândul ei, să-și găsească obiectul plăcerii în cadrul ce i-a fost determinat prin creație, adică în cel al energiilor/lucrărilor dumnezeiești nezidite.