Crăciun sub pecetea tainică a isihasmului

Prăznuirea liturgică a Naşterii Domnului, introdusă în secolul IV, cuprinde şi o dinamică simbolică de natură epifanică. Biserica primelor veacuri insista mai degrabă pe Epifanie, prima manifestare glorioasă a Mântuitorului, decât pe naşterea Sa, eveniment privat într-o anume măsură şi înconjurat într-o misterioasă penumbră, până când aceasta a fost străbătută de razele dumnezeieştii lumini. În viaţa liturgică a Bisericilor orientale contemporane, Epifania continuă să aibă o preeminenţă în raport cu Crăciunul, iar aceasta se remarcă chiar şi în pietatea populară.

În Occidentul latin, atât în zona catolică, cât şi în cea anglicană ori protestantă, sărbătoarea Crăciunului a devenit pentru devoţiunea populară mai importantă decât Epifania şi decât Paştile, evlavia liturgică fiind mai degrabă una incarnatorică decât epifanică. În Orient, Naşterea şi Epifania formează un interval liturgic care constituie axa ciclului liturgic al Întrupării în cadrul căruia se remarcă o fidelitate de fond faţă de tradiţia primară, care considera Epifania drept celebrarea cea mai profundă şi cea mai completă a venirii Domnului.

Acest interval liturgic reprezintă timpul unei sărbători indivizibile al cărei punct de pornire este Crăciunul, iar cel culminant Epifania, oferind ocazia convertirii. Sărbătoarea liturgică a Crăciunului oferă aprofundarea mesajului propriu-zis al sărbătorii şi ocazia duhovnicească a unei contemplări a tainei Naşterii Domnului, dar şi darul şi harul propriu-zis al Crăciunului.

Imnografia sărbătorii denotă tendinţa Orientului creştin de a-L cugeta pe Hristos în termeni epifanici, ca Logos şi ca lumină a Răsăritului de sus. Spiritualitatea orientală a Crăciunului este exprimată magistral și rezumativ în troparul sărbătorii: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că întru dânsa ceia ce slujeau (se închinau, adorau) stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Răsăritul cel de sus (din cer), Doamne, slavă Ţie!”.

Spiritualitatea medievală a Crăciunului s-a înstrăinat de Părinţii latini ai Bisericii

Prin Sfinţii Bernard de Clairvaux (secolul XII) şi Francisc de Assisi (secolul XIII), pietatea occidentală s-a ataşat profund de umanitatea lui Hristos, iar ulterior influenţa franciscană a fost preponderentă în dezvoltarea „devoţiunii staulului ”. Acest proces de transformare pietistă şi emoţională a fost amplificat de către iezuiţi: „În secolul al XVII-lea, spiritualitatea iezuită a încercat să instaureze cultul Pruncului Iisus (Il Gesu) la Roma. «Copil» vine de la infans: cel ce nu vorbeşte. În momentul când Occidentul descoperă cuvântul, copilul şi bătrânul sunt împinşi în zona tăcerii de către o civilizaţie care se doreşte întâi de toate «vorbitoare», logocentrică. Mesajul Crăciunului este unul universal şi, în acelaşi timp, foarte personal, fiind îndreptat către fiecare persoană şi comunitate omenească. Misterul Naşterii preface Biserica în Betleem duhovnicesc şi fiecare persoană şi comunitate în loc teologic al unei ospitalităţi euharistice a Logosului înomenit, onorate sau neglijate” (Lev Gillet).

Noul Betleem și vedenia Cuviosului Simon

Un semn hagiografic puternic, legat de o spiritualitate bizantină a Nașterii Domnului, îl constituie viața Sfântului Simon ­Athonitul (trecut la Domnul în 1257), izvorâtorul de mir și ctitorul Mănăstirii Simono-Petras, reprezentant strălucit al isihasmului athonit în veacul al XIII-lea, după dezbinarea Imperiului bizantin din cauza celei de-a patra cruciade (1204) și mutarea capitalei la Niceea (până în 1261). După retragerea sa în Sfântul Munte și ucenicia în preajma unui bătrân încercat în arta războiului duhovnicesc, Simon Athonitul a primit binecuvântarea de a trăi în singurătate, alegându-și sălaș într-o peşteră mică și umedă, situată în partea de vest a Athosului, la înălţimea de peste 300 de metri deasupra mării, stăruind necontenit în rugăciunea pomenirii numelui Domnului. Biografii mai vechi ori mai noi ai Sfântului Simon, de la monahul Isaia până la părintele Alexander Golitzin, insistă pe vedenia repetată a stelei mesianice și pe răpirea sa în duh la Betleem, ca semne profetice decisive pentru întemeierea ­Lavrei Simono-Petras ca nou ­Betleem: „Într-o noapte, cu câteva zile înainte de praznicul Naşterii Domnului, a văzut o stea coborându-se deodată din cer şi stând deasupra stâncii din faţa peşterii sale. Temându-se de viclenia vrăjmaşului, care adesea se pre­schimbă în înger de lumină (cf. II Corinteni 11, 14), sihastrul nu s-a încrezut în această vedenie. Dar ea s-a repetat timp de câteva nopţi la rând, până în ajunul Naşterii Domnului, când, după ce steaua s-a pogorât deasupra stâncii, asemenea stelei din Betleem, un glas s-a auzit din cer: «Nu te îndoi de aceasta, sluga credincioasă a Fiului Meu! Primeşte semnul acesta şi nu pleca de aici ca să cauţi un loc şi mai singuratic, după cum voiai. Căci vreau să întemeiezi aici o mănăstire pentru mântuirea multor suflete». Liniştit de glasul Maicii Domnului, Simon a fost apoi răpit şi dus îndată la Betleem, îna­intea Pruncului Hristos, înconjurat de îngeri şi păstori. Când şi-a venit în sine, a purces fără întârziere la construirea «Noului Betleem». La puţin timp după această vedenie, trei tineri fraţi dintr-o familie bogată din Macedonia (sau poate Tesalia), auzind cât de lăudate erau virtuţile Sfântului ­Simon, au venit la el. Asemenea unor noi «magi», şi-au pus averea la picioarele lui şi au cerut să fie primiţi ca ucenici” (Alexander ­Golitzin).

Așadar, de Sfântul Cuvios ­Simeon (Simon) „al pietrei”, Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Simonopetra (Simono-Petras) din Sfântul Munte Athos, se leagă un episod contemplativ minunat raportat la sărbătoarea Nașterii Domnului, dar și denumirea mănăstirii de Noul Betleem. În această mănăstire athonită avea să vină peste veacuri un alt sfânt mare al Bisericii, Paisie Velicicovschi, și să înceapă o lucrare duhovnicească și culturală amplă de ridicare tot sub pecetea tainică a isihasmului. Venirea acestuia în Mănăstirea Simonopetra, împreună cu 35 de monahi de la Schitul „Sf. Ilie” al Mănăstirii Pantocrator, jumătate din frații schitului pomenit, s-a petrecut în 15 aprilie 1762, cu intenția de a rămâne pentru totdeauna, dar la scurtă vreme, ca la trei luni, din cauza creditorilor turci și a datoriilor mai vechi ale mănăstirii s-a petrecut strămutarea lor mai întâi la schit și apoi în Moldova. O scrisoare a Sfântului Nicodim Aghioritul către Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei din 25 aprilie 1804 atestă popularea Mănăstirii Simonopetra cu ucenici mol­do-vlahi, adică români, ai lui Paisie Velicicovschi, călăuziți du­hov­nicește ca stareț de călugărul Iachint (1801-1805). Cu alte cuvinte, Mănăstirea Simonopetra s-a repopulat prin purtarea de grijă a lui Paisie Velicicovschi prin lucrarea sa măreață din Moldova care ajunsese să fie apreciată în Athos într-o astfel de măsură încât să-l mobilizeze pe Sfântul Nicodim Aghioritul să dorească să vină în Moldova paisiană. Mănăstirea Simonopetra, Noul Betleem, a fost o vatră isihastă timpurie și rampă de lansare a primei obști a starețului Paisie către Moldova, iar mai târziu, loc minunat al renașterii duhovnicești athonite moderne prin Părintele Emilianos Simonopetritul, Hrisostomul veacului XX.

Făcătorul de pace Se pogoară pe pământ 

Moștenim de la starețul Paisie un minunat cuvânt la Nașterea Domnului din vremea în care stărețea în Moldova, un cuvânt despre pacea Domnului, o meditație duhovnicească la doxologia cea mare, un cuvânt în duh isihast despre venirea Domnului ca făcător de pace pentru omul intrat prin păcat în războiul cel nevăzut: „«Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire» (Luca 2, 14). Vrednică de mirare cu adevărat și plină de înțelepciune este această îngerească cântare și tainică, deoarece ca oarecare mijlocitoare, pacea este pusă între slava lui Dumnezeu cea trimisă și între bunăvoința cea către oameni. Și încă, ceea ce este și mai mare, că nu oamenilor, ci pământului pacea o au rânduit. Și nu fără pricină cu adevărat, nici așa simplu unele ca acestea se glăsuiesc. Pentru că prin greșeală s-a depărtat omul de dumnezeiescul dar și s-a făcut lui Dumnezeu arătat vrăjmaș. Deci sosește Stăpânul făpturii ca să facă pace între Dumnezeu și între oameni. Drept aceea, pacea este acel lucru pentru care sfârșitul a fost dumnezeiasca întrupare, iar întruparea, pentru care sfârșitul i-au fost mântuirea și izbăvirea omenirii, că pentru aceasta și între dumnezeiasca slavă, și între bunăvoire se pune. Iară pentru ca să fie cu Dumnezeu unită prin pace omenirea cea lepădată, Tatăl a binevoit, Fiul S-a sălăș­luit și Duhul Sfânt au conlucrat. Și iarăși prin acest fel de nebiruită pace, de negrăită iubire de oameni a lui Dumnezeu în nesecatul noian noi înțelegem mântuirea, L-am proslăvit și nu vom înceta a-L proslăvi pe dătătorul unui așa fel de bunătate și dar” (Cuvânt la Nașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos sau despre pacea Lui). După ne spune că această pace a fost cercetată de bogoslovi/teologi, starețul Paisie cerșește pacea de la Începătorul și Împăratul păcii îndemnând pe cei din preajma sa să facă la fel, printr-o minunată rugăciune care sublimează doxologic cuvântul său festiv de învățătură la Crăciun: „O, Stăpâne, Hristos Împărat! Cela ce ai împăcat toate împreună cu întruparea Ta cea mai presus de fire și până la chip de rob te-ai coborât, împacă și acum sufletele tuturor celor ce cu cre­dință, ce cu inimă frântă și smerită aleargă către Tine. Tri­mite-le de sus darul Tău întru ini­mile lor, ca să stingă și să liniștească războiul ce se ridică asupra lor de la diavolul cel cumplit și vrăjmaș, gânditorul și simțitorul, zic, al patimilor și furtuna poftelor. Și să pătrundă în gândurile lor dorința de a avea cea de-a pururea pace și dragoste către Tine, Mântuitorul nostru, și către aproapele, dăruindu-ne nouă, împreună, și ușurință asupra amărăciunilor sufletești și trupești, celor ce stau asupră-ne”.

Așadar, să privim și noi fața luminoasă și senină a Sfântului Paisie Filocalicul la amvonul isihast al Crăciunului moldav de odinioară, să-i primim cuvintele păcii și rugăciunea pentru pace contemplând împreună cu el, cu Sfântul Simon Izvorâtorul de mir și cu toți isihaștii, steaua Betleemului, lumină făcută pâinea noastră cotidiană, și pe Pruncul așezat în brațele calde ale Maicii Sale, iar pacea să vină în inimi, în case și în lume din belșug!