Credinţă ortodoxă şi etos românesc, valențe apologetice la părintele profesor Dumitru Stăniloae

Apariţia apologetică a părintelui profesor Dumitru Stăniloae în cronica gazetărească interbelică a intervenit ca reacţie la afirmaţiile scrise, destul de critice şi imparţial cântărite, pe care unii istorici și critici le făcuseră cu privire la „tradiţia şi trecutul Ortodoxiei româneşti”.

Deși nou în dezbaterile şi polemicile interculturale, părintele profesor Dumitru Stăniloae a reușit să învie o temă de răsunet în dialogul dintre teologia şi cultura românească: „Ortodoxie şi naţiune”. El spune în acest sens că „Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele dintre Orient şi Occident”. Această aşezare a Orto­doxiei româneşti ca centralitate între două lumi cu totul diferite a conferit poporului nostru „un rol apărător pentru Occidentul şi Orientul european. Câtă vreme Europa a stăpânit prin cruciade şi în alte forme popoarele din Răsăritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv şi pentru Apusul, şi pentru Răsăritul european. Rolul acesta îl vom putea îndeplini şi în viitor în noua Europă unită care începe să se formeze. Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident să dezvolte relaţii ecumenice cu creştinismul răsăritean, făcând posibilă o sinteză între spiritualitatea ortodoxă şi naţiunile occidentale, iar celor din Răsărit dându-le puterea să realizeze aceasta între Ortodoxia lor şi spiritul organizator al civilizaţiei occidentale” („De ce suntem ortodocşi?”, în Teologie şi viaţă, serie nouă, nr. 4-8/1991, pp. 15-27, în „Naţiune şi creştinism”, p. 1).

Destinul sacru al poporului român este acela de a fi o sinteză spi­ri­tuală între Răsărit şi Apus. În Ortodoxia românească, spune părintele profesor, se împleteşte „luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenţei proprie popoarelor din Răsăritul Europei” (Ibidem, p. 2).

Legătura dintre „Ortodoxie şi românism”

O altă problemă dezbătută pe circumferinţa tematicii „Ortodoxie şi românism” a fost legată de poziţia Părintelui Stăniloae faţă de atitudinea, cel puţin la fel de controversată, propagată de Constantin Rădulescu-Motru, referitor la raportul dintre ele, în presa vremii (Constantin Rădulescu-Motru, „Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi”, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, 1936). Printre numeroasele tendinţe secularizatoare, marele profesor de filosofie socotea că asocierea celor două paradigme este păguboasă şi „nu poate fi de viitor, decât dacă unul sau altul îşi trădează chemarea”. Admiraţia sa se păstra în măsura în care cele două elemente ar fi rămas separate, anticipând oarecum o scoatere a credinţei ortodoxe din spaţiul public românesc. „Dl Rădulescu-Motru nu şi-a putut imagina colaborarea dintre Ortodoxie şi românism decât într-una din cele două forme ale acestei alternative. După domnia-sa nu poate exista nici o întâlnire între general şi specific, între infinit şi mărginit, între neschimbabil şi schimbabil, decât prin căderea uneia din acestea două din caracterul lor ontologic, prin contopirea totală a uneia în cealaltă”, venea în consecinţă reacţia părintelui profesor (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Ortodoxie şi românism”, în „Opere Complete”, vol. VIII, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2014, p. 57).

„Legea strămoşească” sau „Legea credinţei ortodoxe”

Pe firul aceleiaşi preocupări tematice, într-un alt articol publicat din presa timpului, părintele profesor Dumitru Stăniloae analizează etimologic o serie de expresii cu specific românesc, din care reiese profunda legătură dintre etosul românesc şi credinţa ortodoxă. În primul rând, părintele profesor subliniază fapul că poporul român a avut dintotdeauna o raportare personală la credinţa ortodoxă, pe care şi-a asumat-o cu valoare normativă: „legea strămoşească” sau „legea românească”, fiind tot una cu valoarea existenţială a vieţuirii în Hristos şi în Biserică. Această legătură devine expresia unei inconfundabile familiarităţi cu „îndelungată şi necurmată trăire în legea de supremă nobleţe a lui Hristos”. „Această familiaritate afectuoasă faţă de Dumnezeu” - menţionează pr. prof. Dumitru Stăniloae - „o tâlcuieşte poporul nostru prin expresia Dumnezeu drăguţu’. Dumnezeu nu este un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor şi de aceea drag, ba chiar drăguţ. E un diminutiv care, ca aproape toată mulţimea de diminutive ale poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate şi o căldură a relaţiei cu El, a venirii Lui în apropierea noastră, faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Lui, numită de Sfântul Pavel chenoză, smerenie, dezbrăcare de slava exterioară, ca să-L putem simţi apropriat de noi” („De ce suntem ortodocşi?”, în „Naţiune şi creştinism”, p. 12).

În istoria poporului nostru găsim numeroase mărturii, materializate în expresiile uzuale ale limbii, suficiente să exprime permanentizarea legăturii existenţiale cu Dumnezeu. Colindele sunt pe de o parte un exemplu grăitor de etos ortodox românesc, cultivând expresia unei teologii atât familiare şi cunoscute poporului binecredincios. Icoana Naşterii Pruncului Dumnezeiesc în ieslea din Betleem este zugrăvită „în cuvinte de o mare bogăţie de conţinut”, cuprinzând „toată lucrarea mântuitoare a lui Hristos”. Aşa se face că „Pruncul este prezent ca Dumnezeu care Îşi însuşeşte plânsul nostru, dar nu pentru trebuinţele Lui, ci pentru păcatele noastre, plâns care-l va duce la moartea pe cruce pentru noi” (Ibidem).

Expresia populară a Jertfei mântuitoare

În bine cunoscuta legendă popu­lară, legată de zidirea Mănăstirii de la Curtea de Argeş, jertfa hristică este transpusă în dinamica unor personaje populare, integrate în contextul soteriologic prin diferite formule, numiri şi nume tradiţionale, menite să reconstruiască într-un mod atât de original o dogmă. „În Legenda Mănăstirii Argeş” - spune pr. prof. Dumitru Stăniloae - „Hristos e numit Manole, forma românească a lui Emanuel, care e numit Hristos în Sfânta Scriptură, care se traduce în româneşte cu noi este Dumnezeu. Emanuel sau Manole nu poate întemeia Biserica decât pe jertfa trupului Său, care în limba greacă e de genul feminin (sarx). Dar poporul român a generalizat această idee, cunoscând faptul că oricine îşi dedică viaţa unei mari opere pentru alţii uită de grija celor apropiaţi” (Ibidem, p. 13).

Există de asemenea o deosebire esenţială dintre „omul bun” şi „omul rău”, primul fiind legat de Dumnezeu, al doilea robit păcatului. Antiteza se lămureşte în legătura dintre „lume” şi „lumină”, pe care părintele profesor o vede ca expresie a conţinutului comunitar al Bisericii. În consecinţă, „poporul român crescut în mistica ortodoxă a luminii, nu în mistica occidentală a întunericului, e un popor care se bucură de lumină, căci lumina e în planul fizic expresia rânduielii, iar în planul spiritual, expresia bunătăţii sau a relaţiei armonioase, generoase a omului cu semenul său. Faţa omului bun răspândeşte lumină. De aceea sfinţii au în icoane capetele înconjurate de un nimb luminos. Omul bun e omul care zâmbeşte luminos în bucuria comuniunii. Toate acestea reprezintă un program pentru înnobilarea reală a omului. Şi numai în comuniunea bucuroasă cu alţii, aşa cum e practicată de poporul român, se înnobilează omul. Numai în comuniune se înaintează la nesfârşit în această nobleţe şi în descoperirea fără sfârşit a tainei omului, care se hrăneşte din taina comuniunii între Persoanele Sfintei Treimi” (Ibidem, p. 14).