Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Crucea Domnului, crucea noastră de fiecare zi
Ieri, în Duminica a 3‑a din Postul Mare, ne‑am prosternat în fața Crucii Dumnezeului Întrupat, Care doar astfel a vrut să ne reveleze plenar dumnezeiasca Sa iubire de oameni. Un moment de mare încărcătură în suișul nostru spre virtuți, slujbele fiind împodobite cu rânduieli aparte. Pe urmele pașilor Păstorului Celui răstignit au mers de‑a lungul timpului mulți ucenici, însă cei care au pătimit în timpul comunismului, și nu doar în România, și‑au purtat crucea într‑un mod ce n‑ar trebui uitat.
În plin regim comunist, marele teolog misionar și predicator rus Alexandre Schmemann (1921‑1983) se străduia să‑și îmbărbăteze conaționalii vorbindu‑le cu mult curaj la postul de radio Liberty despre purtarea de fiecare zi a crucii. Redăm aici traducerea din franceză a uneia dintre cele aproape 3.000 de scurte reflecții radiofonice rostite cu mulți ani în urmă, pentru care unii ascultători din Uniunea Sovietică, pentru a evita bruiajul guvernamental aplicat în marile orașe, plecau în provincie la sfârșit de săptămână pentru a se afla în zone cu o mai bună frecvență.
Noi știm că Postul Mare este o pregătire pentru Săptămâna Mare, în timpul căreia Biserica face pomenirea pătimirilor, răstignirii și morții lui Hristos pe cruce. Și așezarea spre închinare a Sfintei Cruci este pentru noi o aducere aminte a însuși scopului propriei noastre vieți religioase, care devine mai intensă și mai adâncă în decursul acestor zile de post. Reamintim, cu acest prilej, ce loc ocupă Crucea, ca simbol suprem și primordial al credinței creștine.
Acest simbol are două semnificații care sunt strâns legate. Pe de‑o parte, crucea este acel eveniment decisiv prin care se sfârșește viața pământească și slujirea lui Hristos. Este istorisirea acestei uri ciudate și teribile a oamenilor față de Cel care și‑a concentrat toată învățătura Sa pe porunca iubirii și toată predica Sa pe îndemnul la sacrificiu și la uitarea de sine, în numele acestei iubiri.
Pilat, guvernatorul roman în fața căruia a fost înfățișat Hristos, după arestarea Sa, flagelat și scuipat, spusese: „Nu găsesc nici o vină în Omul acesta” (Luca 23, 4). Aceasta însă a declanșat o explozie încă și mai violentă: „Răstigneşte‑L! Răstigneşte‑L!” (Luca 23, 21), a urlat mulțimea.
Crucea lui Hristos se adresează astfel străfundului conștiinței noastre, punându‑i întrebarea: de ce binele provoacă nu doar rezistență, ci și ură? De ce El este mereu răstignit pe pământ?
Ne ferim de obicei să răspundem pentru a evita să dăm vina pe alții. Dacă am fi fost prezenți, dacă aș fi fost acolo în acea noapte înspăimântătoare, n‑aș fi făcut ca toți ceilalți. Dar, din păcate, undeva în străfundul meu, recunosc că nu‑i așa. Noi știm că cei care L‑au torturat, L‑au răstignit și L‑au urât pe Hristos nu sunt niște monștri, niște oameni posedați într‑un mod aparte de rău. Nu! În realitate este vorba de oameni „ca toată lumea”. Pilat a încercat chiar să‑I ia apărarea lui Hristos, să convingă mulțimea, propunându‑i acesteia eliberarea lui Hristos cu prilejul sărbătorii. El „și‑a spălat mâinile” în fața poporului, dând mărturie prin acest gest că nu a fost de acord cu această crimă. Pe acest biet Pilat Evanghelia ni‑l zugrăvește în câteva linii: spaima sa, onestitatea sa de administrator, renunțarea sa fricoasă de a acționa conform conștiinței sale. Nu aceasta se întâmplă însă în propria noastră viață și împrejurul nostru? Nu aceasta este oare una dintre cele mai comune și mai banale povestiri? Nu este oare Pilat prezent în orice clipă în fiecare dintre noi? Nu este așa că, atunci când vine timpul să spunem un nu categoric și irefutabil minciunii, nedreptății, răului și urii, nu cedăm tentației de „a ne spăla pe mâini”?
În spatele lui Pilat se află soldați, războinicii romani. Însă și ei pot spune, spre a se dezvinovăți: n‑am făcut decât să executăm un ordin. Ni s‑a spus să avem grijă de un vagabond care provoca agitație și neorânduială. Ce‑am putea să replicăm? În spatele lui Pilat, în spatele soldaților, se afla mulțimea, cu alte cuvinte, cei care cu șase zile mai înainte Îl primiseră în chip triumfător pe Hristos în momentul în care intra în Ierusalim și Îi strigaseră: Osana. Acum însă ei strigau: „Răstignește‑L!” Oare căpeteniile, autoritățile nu explicaseră mulțimii că acest Om era un criminal, care încălcase legile și obiceiurile, și că din această cauză, potrivit legii (se bazau tot pe legalitate), El trebuia să moară... Astfel, fiecare dintre participanții la acest act înspăimântător avea dreptate „în felul său”, dat fiind faptul că avea o justificare. Însă toți, împreună, omorâseră un Om „care n‑a făcut nici un rău” (Luca 23, 41).
Iată de ce, la origine, crucea constituie o judecată a răului, sau, mai exact, a pseudo‑binelui în care acesta se îmbracă întotdeauna în această lume, această deghizare asigurându‑i teribila sa victorie în lume.
De aici decurge al doilea sens al acestui simbol: dincolo de crucea lui Hristos se află crucea noastră, crucea mea, aceea despre care El a spus: „cel ce nu‑şi poartă crucea sa în fiecare zi...” Asta înseamnă că alegerea în fața căreia toți se aflau în acea noapte - Pilat, soldații, căpeteniile, mulțimea și fiecare persoană din poporul adunat - ni se înfățișează în zi de zi fiecăruia dintre noi. Privit din exterior, este poate ceva care nu ni se pare foarte important, ci accesoriu. Însă pentru conștiință nu există decât adevăr și minciună, bine și rău. A‑și lua în fiecare zi crucea nu înseamnă doar a suporta dificultățile, povara zilei, ci înainte de toate a trăi în acord cu propria conștiință, a trăi în lumina judecății conștiinței.
Încă și astăzi, este arestat, în fața întregii lumi, un om care „n‑a făcut nici un rău”, este torturat, este bătut crunt, închis și trimis în lagăre de concentrare. Se acționează astfel conform legii, din ascultare, din supunere față de regulament, în numele ordinii, pentru binele tuturor. Câți „Pilați” se spală pe mâini, câți soldați se grăbesc să execute instrucțiunile militare, câți oameni se dau peste cap cu docilitate și servilism, privind în liniște, în cel mai fericit caz, cum răul triumfă...
În timpul venerării Crucii, prosternându‑ne în fața ei și sărutând‑o, să ne amintim ce reprezintă ea. Ce ne poruncește ea să facem? Să ne amintim că ea ne cheamă la o alegere de care totul depinde pe pământ și fără de care poate să se instaureze triumful întunericului și al răului. „Spre judecată am venit în lumea aceasta”, spune Hristos (Luca 9, 39). În fața acestui tribunal al iubirii răstignite, în fața acestui tribunal al adevărului și al binelui, se află fiecare dintre noi. (Fragment din lucrarea părintelui Alexandre Schmemann, Vous tous qui avez soif... Entretiens spirituels, coll. Lâéchelle de Jacob, deuxième série, YMCA Press & OEIL François‑Xavier de Guibert, Paris, 2005, pp. 179‑181; traducere de Ionuț Aurelian Marinescu)