Cu privire la originile şi dinamica martiriului creştin se disting, în general, două direcții. Acestea sunt reprezentate de William Hugh Clifford Frend și de Glen W. Bowersock, deși nici unul dintre aceștia nu a fost inițiatorul acestor teze.
Frend, în clasica sa lucrare „Martyrdom and Persecution in the Early Church. A Study of a Conflict from Maccabees to Donatus” (Basil Blackwell, Oxford, 1965), discută originile iudaice ale martiriului creştin, pledând pentru „o prelungire şi o înlocuire” (p. VII) a martirologiei iudaice cu cea creştină. Identificarea originilor martiriului creștin în era Macabeilor reprezintă o influență considerabilă pe care evaluarea lui Geoffrey Ernest Maurice de Ste. Croix a avut-o, indirect, asupra lui Frend. Dar Ste. Croix consideră prea „tare” argumentarea exclusiv iudaică a fundamentelor experienței martirice creștine (cf. „Christian Persecution, Martyrdom, and Orthodoxy”, Oxford University Press, 2006, pp. 5, 19).
Într-o poziţie diametral opusă, în lucrarea „Martyrdom and Rome” (The Wiles Lectures Given at the Queen’s University of Belfast, Cambridge University Press, 1995), Bowersock susține că martiriul creştin nu are nimic de-a face cu iudaismul sau cu contextul cultural palestinian al creştinismului primar, fiind în întregime un produs cultural roman, adaptat creştinismului, şi mai târziu împrumutat de evrei de la creştini (mai ales pp. 1-21). Din această perspectivă, modelul martiriului creştin este circumscris unei culturi a morţii voluntare, „funciar romană”, după Marie-Françoise Baslez („Persecuțiile în Antichitate. Victime - eroi - martiri”, traducere de Valentin Mihăiescu, Editura Artemis, Bucureşti, 2009, p. 6).
Ambele vederi depind de presupunerea unei identităţi absolut separate a sistemelor religioase în Antichitatea târzie, consideră Daniel Boyarin încă din deschiderea studiului „Martyrdom and the Making of Christianity and Judaism” (în Journal of Early Christian Studies, vol. 6/1998, nr. 4, pp. 577-627). Ce contează nu este stabilirea priorităţilor privind influenţa iudaică sau păgână, ci modul în care este înţeleasă influența mediului istoric și religios asupra martiriului creștin (cf. Ste. Croix, „Christian Persecution...”, pp. 19-20). Așadar, chestiunea originilor și a evoluției martiriului creştin nu poate fi simplificată într-o direcție sau alta.
Interacțiune și transfer cultural
Boyarin a demonstrat că este vorba despre un proces complex, creştinismul şi iudaismul interacţionând în diverse moduri în perioada secolelor II-IV. În această lumină, este necesară o înțelegere mult mai nuanţată a naturii martiriului ca atare. Martirologia este un discurs care s-a dezvoltat de-a lungul întregii Antichităţi târzii, atât în sânul creştinismului, cât şi în iudaism. Lucrarea sa, „Dying for God. Martyrdom and the Making of Christianity and Judaism” (Stanford University Press, 1999), pe urmele studiului exploratoriu din 1998, propune un nou model de prezentare a interacţiunilor dintre creştinism şi iudaismul rabinic. Analizând numeroase texte contemporane aparţinând creştinismului primar şi scrierilor talmudice, Boyarin discută conexiunile şi diferenţele prezente în aceste surse cu privire la chestiunea martiriului.
Teza cărții este fundamentată pe concluziile lui Jacob Neusner, care susține existența unui dialog între reprezentanţii intelectuali ai celor două religii încă de la începuturile creștinismului („Judaism and Christianity in the Age of Constantine: History, Messiah, Israel, and the Initial Confrontation”, coll. „Chicago Studies in the History of Judaism”, The University of Chicago Press, 1987, p. X). Aceste raporturi nu se limitează la simpla interacţiune între reprezentanţi, fiind vorba despre un adevărat „proces dialectic de negocieri ale diferenţelor şi asemănărilor, ale asemănărilor mascate ca diferenţe şi a diferenţelor care par asemănări” (Boyarin, „Martyrdom...”, p. 581). La finalul studiului, devine evident că dezvoltarea discursului martirologic nu s-a petrecut independent de circulaţia şi schimburile de idei între cele două comunităţi angajate în definirea propriei identităţi religioase.
Printr-o lectură sincronică a literaturii martiriului, în diversitatea ei, Boyarin a evidențiat interacțiunile şi transferurile unei culturi către cealaltă. Spre deosebire de Boyarin, prin punerea problemei în perspectivă diacronică, ceilalţi autori menționați au scos în evidenţă ponderea memoriei în formarea și dezvoltarea unei tradiții martirice de-a lungul anilor (cf. Baslez, „Persecuţiile în Antichitate...”, p. 171).
Martirologie și spiritualitate
Martiriul se evidențiază ca un fenomen de factură biblică și filosofică, deopotrivă. Cele două tradiţii la care creştinii au făcut apel sunt cea greacă, al cărei exponent principal este de departe Socrate, şi cea iudaică, reprezentată de martirii Macabei. Dar aceasta presupune, mai mult decât asocierea automată la tipare consacrate, contactul critic cu acele aspecte ale societății și culturii contemporane martirilor divergente modului lor de a gândi și de a fi.
De aceea, dezbaterile privind originile și dinamica martiriului reprezintă pentru Biserică o sursă de informații care, altfel, pot fi lesne omise sau minimalizate. Receptarea unui fenomen complex de mărturisire sângeroasă a lui Hristos este direct legată de înțelegerea elementelor socio-culturale implicate în structura și în transmiterea experienței martirice, precum și a modalității de raportare a Bisericii la problemele curente. Astfel, se pot crea premisele pentru o abordare eclesială a unui fenomen care nu se epuizează istoric, nici măcar doctrinar, deoarece este definitoriu spiritualității complet noi a creștinismului.
