După Dumnezeu, părinţii sunt pentru copiii lor asemenea Lui

Într-o familie, soţii constituie, unul pentru altul, binecuvântări şi daruri reciproce, cu care Dumnezeu, ca urmare a căutărilor şi rugăciunilor fiecăruia, le trimite în viaţa lor. Căci, pentru un soţ creştin, soţia sa constituie cea mai frumoasă binecuvântare pe care Dumnezeu i-o oferă, ca aceasta să îi împodobească viaţa cu trăsăturile legate de feminitatea ei, nu doar fizice, cât mai ales spirituale, pentru că adevăratele comori ale femeii nu sunt cele de la gâtul sau de pe mâinile ei, ci comorile virtuţilor sufleteşti. În acelaşi mod, pentru o femeie evlavioasă, soţul ei reprezintă darul cel mai de preţ pe care Atotdăruitorul Părinte Ceresc i-l oferă acesteia, pentru ca sufletul ei pereche să îi înnobileze viaţa cu trăsăturile legate de personalitatea, puterea, voinţa, energia şi hotărârea ce trebuie să distingă caracterul unui soţ creştin. 

Scopul vieţuirii lor împreună trebuie să îl constituie lucrarea faptelor bune şi a virtuţilor creştine, prin care îşi dobândesc, unul, alături de celălalt şi alături de toţi cei dragi, împlinirea în această viaţă şi speranţa la mântuire.

Alături de aceste frumoase şi profunde semnificaţii ale rolului şi importanţei familiei creştine în planul mântuirii şi al soţilor, în opera de desăvârşire umană, spiritualitatea noastră ortodoxă vorbeşte despre darul naşterii de prunci ca fiind o cale de mântuire. Prin naşterea de copii, părinţii se fac asemănători lui Dumnezeu, Care, din infinita Sa iubire, le-a adus pe toate de la nefiinţă la existenţă şi le-a chemat la desăvârşire.

Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) considera copiii a fi „cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu a oferit-o neamului omenesc, după pierderea nemuririi”, şi, în acelaşi timp, „toiag” şi „mângâiere bătrâneţilor noastre”. Ei sunt speranţa noastră la nemurire. Dacă soţul sau tatăl reprezintă creierul familiei, iar soţia sau mama – inima ei, atunci copiii reprezintă sufletul acestora.

Referindu-se la actul educaţiei, acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur asemăna sufletul copilului cu un mărgăritar, ce se cere prelucrat şi şlefuit, pentru a putea fi apoi pus în valoare şi apreciat. Şi tot el consideră că sufletul copilului este asemenea unei cetăţi ce trebuie vigilent păzite. Duşmanii care caută să pătrundă în ea şi să o stăpânească sunt păcatele şi patimile, care, în lumea noastră, par a fi tot mai numeroase şi mai puternice. Porţile acestei cetăţi sunt simţurile, prin care vrăjmaşii caută să intre şi să îi fure comorile de mare preţ, curăţia şi virtuţile. Străjerii acestor porţi sunt părinţii şi educatorii, care trebuie să sădească în sufletele copilului valorile cele mai înalte şi virtuţile cele mai de preţ.

Este îmbucurător faptul că ultimele cercetări şi descoperiri în materie de educaţie, provenind din domenii tot mai variate, precum psihologia, psihopedagogia, dar şi neuroştiinţele, confirmă aceste adevăruri pe care cugetul Bisericii le-a sădit în sufletul creştinului.

Maternitatea – binecuvântare şi har

Credinţa noastră ne învaţă că starea de maternitate este, pentru femeie, o stare de graţie, o stare de har. Venirea unui copil pe lume, într-o familie, este o dovadă evidentă a faptului că Dumnezeu iubeşte acea familie şi o binecuvântează cu darul suprem al naşterii de prunci, prin care părinţii devin, oarecum, autori secunzi, transmiţând mai departe viaţa pe care Dumnezeu, Izvorul ei, a creat-o.

În perioada sarcinii sale, viitoarea mamă trebuie să fie sprijinită fizic şi spiritual, fiecare dintre cei care trăiesc sau lucrează alături de ei privind-o cu preţuire şi respect şi tratând-o cu ajutor şi sprijin moral. Toţi cei cu care intră aceasta în contact, în primul rând membri ai familiei, iar apoi colegi, cunoştinţe, prieteni, relaţii, trebuie să o facă să simtă, cu adevărat, starea de viitoare mamă ca pe o stare de graţie, ajutorul lor întărindu-i convingerile sale asupra binecuvântării pe care a primit-o.

În mod surprinzător, oamenii de ştiinţă au evaluat şi efectul nefast al tensiunilor dintre părinţi asupra copilului încă nenăscut, aflat în pântecele maicii sale. Relaţia dintre mamă şi copil este fundamentală. În mod similar, atmosfera dintre soţi influenţează dezvoltarea copilului, încă din pântecele maicii sale. Studiile recente arată că „fie este treaz, fie că doarme, fătul este în permanenţă acordat la fiecare acţiune, gând şi sentiment al mamei. Din momentul concepţiei, experienţele trăite în pântece modelează creierul şi bazele personalităţii, ale temperamentului emoţional şi ale puterii gândirii constructive”.

Dacă armonia dintre părinţi influenţează pozitiv creşterea viitorului copil, încă din pântecele mamei sale, atmosfera tensionată dintre părinţi are un efect negativ devastator asupra lui. Într-un experiment, în condiţii de laborator, a fost simulată o discuţie mai aprinsă între mama însărcinată şi soţul ei, înregistrată pe o sonogramă. Cercetătorii au observat că, atunci când începeau replicile mai dure între părinţi, se putea observa cum fătul tresare, iar atunci când cearta se înteţea, la fiecare schimb de replici dintre viitorii părinţi, fătul era cuprins de spaimă, tresărea şi mai puternic, convulsiv, şi îşi arcuia trupul, ca şi cum ar sări pe o trambulină.

Mama, primul preot şi educator al familiei

Cercetări dintre cele mai recente au constatat că prezenţa soţului la actul naşterii copilului are un impact atât de mare asupra lui, încât, ori de câte ori intervin, pe parcursul căsniciei, tensiuni şi conflicte, efectul produs subconştient de asistarea sa la naştere are un efect atât de puternic, încât el este mult mai blând şi mai împăciuitor cu soţia sa. Cercetătorii leagă acest comportament ulterior de urmele adânci pe care, subliminal, le-a produs travaliul soţiei asupra sensibilităţii lui. Când ştii, înţelegi şi chiar participi la suferinţa soţiei, este adevărat una nobilă şi spre aducere pe lume a unui suflet, rămâi toată viaţa marcat de dăruirea şi jertfa acesteia şi mai capabil şi înclinat să interpretezi chiar şi evitările ei de mai târziu în lumina acestei jertfe mântuitoare.

Atât pedagogia creştină, cât şi cea laică au subliniat neîncetat importanţa mamei în actul educării copilului. Mama este primul preot şi dascăl al familiei. Alături de mama sa şi împreună cu ea, copilul este iniţiat în viaţa creştină, în arta şi meşteşugul rugăciunii, dar şi în cunoştinţele şi noţiunile necesare vieţii. Izvoare ştiinţifice la fel de credibile au observat că, „din al optulea minut de viaţă, pruncul lipit de pieptul mamei sale încearcă intens să-i vadă faţa şi sânul, de care se apropie rapid pentru a începe să-l sugă; el ar fi ghidat în aceasta de vederea sa şi de mirosul specific al sânului mamei, pe care este deja capabil să-l repereze. (...) Cercetătorii au stabilit că ataşamentul iniţial se formează cu mama în cursul primului an de viaţă al nou-născutului şi constituie baza unui al doilea ataşament care se dezvoltă apoi, cu tatăl, în al doilea an de viaţă”.

Cercetările de dată recentă au descoperit unele lucruri extrem de importante. Unul dintre acestea îl constituie importanţa prezenţei tatălui în diferitele etape ale vieţii copilului. În legătură cu acesta, s-a constatat că perioada dintre 12 şi 19 luni din viaţa unui copil este fundamentală pentru consolidarea legăturii de ataşament cu tatăl.

Este cunoscut faptul că, până la vârsta de trei ani, un copil dobândeşte cam 65%-75% din limbaj, chiar dacă pe parcursul vieţii sale nu va folosi curent cuvintele atât de uşor învăţate la această vârstă. Este, totodată, vârsta cea mai facilă unei rapide şi uşoare învăţări a limbilor străine. În baza neuroplasticităţii cerebrale, oamenii de ştiinţă au demonstrat că o persoană motivată poate începe studierea unei limbi străine sau a unui instrument şi la vârste foarte înaintate, după 70 de ani, de exemplu. Însă diferenţa este aceea că, dacă un copil are nevoie să repete un cuvânt doar de 2-3 ori pentru a-l reţine, un adult care doreşte să deprindă vocabularul unei limbi străine, pentru a-l fixa eficient, trebuie să îl repete de peste 20 de ori. Este, aşadar, mai dificil, dar nu imposibil. De asemenea, un copil fixează, până la vârsta de cinci ani, aproape 80% din trăsăturile de temperament, iar la vârsta de şapte ani, aproape 90% din caracterul său este format. Ceea ce mai poate face şcoala sau educaţia, după această vârstă, este să cizeleze, atât cât mai este posibil, ceea ce părinţii şi cei apropiaţi au sădit.

Implicarea pozitivă a tatălui în viaţa copiilor lui dezvoltă empatia acestora

Pe măsură ce copilul creşte şi oricât de mult s-ar ocupa de educaţia lui mama, rolul tatălui este esenţial. Astfel, oamenii de ştiinţă au constatat, în baza unor îndelungi şi amănunţite cercetări, că implicarea pozitivă a tatălui în viaţa copilului, mai ales în perioada copilăriei mici, până la vârsta de cinci ani, este un indicator sau predictor al reuşitei sau eşecului acestuia în viaţă: fizic, material, intelectual şi spiritual.

După cercetări laborioase, s-a constatat că „cel mai bun factor de predicție a empatiei copilului era cât de mult s-a implicat tatăl atunci când copilul avea cinci ani. Cu cât tații au fost mai implicați, cu atât erau mai empatici copiii. (...) Cei care aveau relații sociale mai bune la maturitate (implicând căsătorie, copii și comunitate) erau cei care se bucuraseră de o relație călduroasă cu tații lor în perioada copilăriei. (...) Copiii care i-au implicat activ pe tații lor înregistrau scoruri mai mari la testele de abilitate verbală”.

În mod similar, „nivelul de grijă pe care-l acordă tații în primii ani ai copiilor este un factor de predicție pentru scorul înregistrat de copii la testele IQ”.

Şi ceea ce este absolut surprinzător şi ar trebui să constituie un motiv esenţial de adâncă meditaţie şi conştientizare pentru taţi este constatarea categorică potrivit căreia tatăl „joacă un rol crucial în dezvoltarea unui copil – perioada de joacă a unui tată cu copilul lui face ca acesta să aibă un coeficient de inteligență mai ridicat, să devină un adult mai plin de empatie și să aibă relații mai fericite și mai sănătoase mai târziu în viață. Contezi mult pentru el!”.

Cine încredinţează copiii „bonei digitale” va trăi dezamăgiri în privinţa lor

În termeni şi cifre mai clare şi precise, „este de cinci ori mai mare riscul ca, dacă tatăl nu se ocupă de copiii lui, aceștia să trăiască în sărăcie, de trei ori mai mare riscul ca ei să eșueze la școală și de două ori mai mare probabilitatea ca ei să aibă probleme emoționale și de comportament, să folosească droguri, să fie implicați în acte criminale sau să se sinucidă” sau, într-o exprimare pozitivă, un copil care l-a avut şi simţit pe tatăl său aproape şi implicat, alături de mamă, în actul educaţiei sale, mai ales în etapa copilăriei sale, atunci când se formează abilităţile sale fizice, intelectuale şi emoţionale, are şansa de a se dezvolta de cinci ori mai bine, din punct de vedere material sau financiar; de trei ori mai mult din punct de vedere intelectual şi de două ori mai bine emoţional.

Cercetările au mai constatat, potrivit stilurilor de ataşament ale omului, care se creează în prima copilărie, că, atunci când o persoană se îndrăgosteşte, cel mai adesea, fără a înţelege şi conştientiza acest lucru, adică subconştient şi subliminal, caută o persoană la care să întâlnească acele trăsături şi comportamente pe care le-a avut persoana care i-a fost ei cea mai apropiată la vârsta de 18 luni: mamă sau tată, bunică sau mătuşă, bonă sau educatoare.

Având în vedere chiar şi aceste sumare constatări, ne-am putea întreba: de ce formare vor avea parte acei copii care sunt „încredinţaţi” unei bone electronice, televizorului, tabletei, laptopului sau dispozitivelor digitale, atât de atractive, dar incapabile să suplinească prezenţa şi căldura sufletească a părinţilor?

Sau ce putem spune despre familiile în care, deşi, fizic, sunt prezenţi ambii părinţi, ei trăiesc împreună, dar alături, în sensul absenţei sufleteşti şi a neimplicării reale, cel mai adesea a tatălui?

Costurile emigraţiei româneşti privind familia nu vor fi acoperite vreodată în bani

Datele de peste Ocean arată că, în SUA, un american obişnuit sau comun petrece 38 de ore pe săptămână în faţa televizorului, dar cu soţia sa vorbeşte doar 24 de minute pe săptămână, iar cu pruncii sau copilul său vorbeşte doar 3-5 minute. Cu soţia comunică mai ales probleme administrative: datorii, facturi, restanţe, cheltuieli, de parcă nu ar avea nimic altceva de discutat cu persoana pe care a ales-o spre a-i fi cea mai apropiată în viaţa aceasta. Iar cu copiii discută mai ales admonestându-i sau mustrându-i pentru comportamentul lor, pentru rezultatele şcolare, lipsa de ordine, disciplină, program şi mobilizare. Ar fi bine dacă această constatare s-ar potrivi doar culturii americane. Dacă avem în vedere exodul multor români, la muncă, în străinătate, tocmai pentru a putea asigura un viitor „mai bun” copiilor lor, lăsarea acestora, de multe ori, în grija unei bunici bătrâne şi neputincioase, a unui unchi alcoolic sau a surorii mai mari, din clasa a VII-a, aşa cum ne prezintă tot mai frecvent programele noastre de ştiri; alergarea haotică, de dimineaţa devreme, până noaptea târziu, a părinţilor, pentru a asigura cele necesare traiului, tabloul ar putea deveni cel puţin similar.

Având în vedere aceste adevăruri ştiinţifice, dar şi realităţi morale, spiritualitatea ortodoxă caută să responsabilizeze părinţii, mamă şi tată, asupra rolului lor în viaţa copiilor şi a efectelor pe care implicarea sau absenţa lor emoţională le are asupra copiilor pe care îi aduc pe lume.

Educaţia nu este un simplu act de modelare a sufletului copilului, într-o primă fază a vieţii, de către părinţi şi potrivit cunoaşterii sau priceperii acestora, iar, apoi, pusă aproape integral în sarcina educatorilor, pedagogilor, învăţătorilor sau profesorilor acestora, ci are o valoare soteriologică, mântuitoare.

De modul în care aceştia sunt educaţi şi conduşi pe calea cea bună a unei vieţi demne şi înalte depind atât fericirea şi împlinirea lor în această lume şi viaţă, cât şi, în mod implicit şi fundamental, însăşi mântuirea educatorilor lor, în primul rând părinţi şi, deopotrivă, persoane care au contribuit la dezvoltarea sau, dimpotrivă, la regresul lor moral.