Frăţia şi nefrăţia dintre noi

Ne întrebăm adesea de ce nu mai sunt oamenii prieteni între ei? Sfinţii Părinţi ne-au dovedit că prieteniile au fost şi ar trebui să fie apreciate ca ipostaze ale sfinţeniei. Anticii (şi de la ei până în timpurile noastre) au scris despre prietenie tomuri întregi. Mântuitorul Însuşi a conturat această ipostază în chip tranşant: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi... Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc“.

Ne tot întrebăm unii pe alţii: de ce ne-am înstrăinat, de ce nu ne mai iubim între noi? De unde provin ura şi duşmănia dintre noi? Mai poate fi omul bun? Cum se face că într-o aşa de mare măsură stările conflictuale, situaţiile-limită sunt între rude, ba chiar între fraţi? Unde a dispărut frăţia dintre oameni? Întâmpinăm atâtea momente urâte, triste, murdare chiar, încât avem sentimentul că frăţia şi bunătatea au dipărut de pe faţa pământului. Realitatea cea mai apropiată ne dezvăluie o răutate dusă chiar la apogeu. Marea răutate se divide apoi în mici răutăţi, în felii pline de fiere, în mici segmente de vrajbă, care abia aşteaptă să se descompună în certuri dezlănţuite. Iar cearta a devenit un fenomen mutat din natură (unde se mai numeşte furtună, cutremur, erupţie) în mediul familial şi social (unde se poate numi gâlceavă, conflict, scandal), cu rezultate dezastruoase.

De la frăţie la nefrăţie, de la tovărăşie la parteneriat

Acum, aflându-ne noi în vremea de graţie a urcuşului duhovnicesc spre Praznicul cel Mare al Iertării şi al Împăcării, ne întrebăm cu nădejde: cum putem să ţinem piept unui aşa de greu torent al răutăţii şi al nefrăţiei dintre noi? Desigur, la aceasta, învăţătura Bisericii n-are decât un singur răspuns: toate acestea vin de la nefrăţia dintre oameni! A fost şi este uitată înrudirea dintre oameni şi popoare şi s-a ajuns ca oamenii să se poarte între ei ca nişte străini. Cuvintele „concetăţean“, „consătean“, „tovarăş“, „partener“, „camarad“, „amic“ şi câte altele au înlocuit termenii calzi de „frate“ şi „frăţie“ pe care îi foloseau cu grijă şi delicateţe bunii şi străbunii noştri odinioară. Mântuitorul Hristos a zis pentru toate veacurile: „Voi toţi fraţi sunteţi!“ Şi suntem fraţi sau ar trebui să fim, întrucât avem un singur Tată care este în ceruri şi vom fi şi vom rămâne fraţi atâta timp - şi doar atâta timp - cât vom recunoaşte un singur Tată al nostru, al tuturor. Căci frăţia depinde de Tată! Dacă nu avem acelaşi Tată, nici nu încape vorbă de frăţie şi când este tăgăduit Tatăl cel de obşte al oamenilor, este inevitabil tăgăduită şi frăţietatea dintre oameni. În acest fel putem înţelege cum se poate trece de la frăţie la nefrăţie, de la tovărăşie la parteneriat, la camaraderie şi la câte alte vorbe fără conţinut.

Frăţietatea în Hristos

Aşadar nouă, oamenilor, ne este greu şi suntem mâhniţi şi trişti din cauza nefrăţiei dintre noi şi nu din alte cauze. Ne-am înstrăinat de aproapele nostru şi nu-l mai putem numi frate! Ne-am însingurat, am început să ne simţim ca nişte orfani fără rude - fără rude în cer, prin urmare şi pe pământ. Fraţii înstrăinaţi îşi împart bunurile pământeşti fără să termine vreodată de împărţit. „Ţarina“ fraţilor învrăjbiţi nu va fi niciodată împărţită aşa cum trebuie. Fiul cel mare din parabola ascultată de curând nici măcar nu şi-a mai recunoscut fratele întors de pe drumul risipirii. Îndrumarea dată de Biserică acum şi întotdeauna este îndemnul de reînnoire a frăţiei dintre noi, iar la asta se poate ajunge numai prin recunoaşterea unui singur Tată de către toţi, pe calea reconcilierii de sine, în post şi rugăciune, aşa precum ne învaţă Sf Andrei Criteanul.

Tatăl Ceresc aşteaptă asta de la copiii Săi. El s-ar putea plânge şi astăzi ca şi odinioară: „Fii am născut şi am crescut şi ei s-au înstrăinat de Mine“ (Isaia 1, 2). Fericiţi cei care nu s-au înstrăinat! Ei nu se vor simţi niciodată orfani, însinguraţi şi părăsiţi, lipsiţi de tată şi de numeroşi fraţi! Fericiţi vom fi şi noi dacă vom ajunge să cunoaştem şi o înrudire mai înaltă a noastră cu Dumnezeu, înrudire mai mare decât frăţia! Vom cunoaşte unirea în Hristos, care a fost făgăduită urmaşilor lui Hristos. Această înrudire mai înaltă este unire, asemenea unirii dumnezeieşti din Sfânta Treime - „unire nedespărţită şi neamestecată“.

Să luăm aminte, oameni buni: viaţa este frumoasă şi merită să fie trăită, dar cu răspundere, şi nu urâţită cu răutăţile noastre zilnice! Frăţia dintre noi poate fi reînnoită şi, de ne vom trezi la vreme, vom putea ieşi primeniţi din iarna păcatului, spre a ne putea bucura de Primăvara Iertării şi a Împăcării - Sfintele Paşti! Doar aşa, întâlnirea întru omenie, prietenie şi mai ales sfânta frăţie va fi şi pentru noi o mare bucurie! Şi vom putea rosti împreună cu psalmistul David: „Doamne, cât este de bine şi cât este de frumos, atunci când sunt fraţii împreună!“ (Ps. 132, 1). E singura şansă de a ne afla în comuniune unii cu alţii. Şi în mod sigur vom recăpăta şi frăţia şi prietenia lui Hristos!