Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Hristofanii în Vechiul Testament: Îngerul Domnului

Hristofanii în Vechiul Testament: Îngerul Domnului

Galerie foto (6) Galerie foto (6) Theologica
Un articol de: Emilian Apostolescu - 05 Noi, 2021

Întrebată fiind care sunt marile religii monoteiste ale lumii, orice persoană cu o minimă cultură religioasă va răspunde fără echivoc: iudaismul, creștinismul și islamul. Aceeași persoană va afirma că iudaismul și islamul învață credința într-un singur Dumnezeu unipersonal. Pe această linie, în unele medii academice s-a născut ideea că dogma Sfintei Treimi ar fi cunoscut o evoluție de-a lungul timpului. Astfel, în timp ce israeliții Vechiului Testament ar fi fost monoteiști unitarieni, Iisus Hristos, pe baza învățăturii și a activității Sale, ar fi fost privit mai întâi ca Persoană divină într-un sens restrâns, „devenind” mai târziu Dumnezeu, asemenea Tatălui. Aceeași idee susține că dogma Sfintei Treimi ar fi devenit completă prin stabilirea dumnezeirii Sfântului Duh în urma disputelor trinitare din secolul al 4-lea. În ciuda răspândirii sale largi, această ipoteză este falsă.

Departe de a fi monoteiști unitarieni, credincioșii Vechiului Legământ știau că Iahve, Dumnezeul lui Israel, este Unul, însă există ca pluralitate de ipostasuri sau Persoane. Acest fapt reiese în repetate rânduri din paginile Vechiului Testament, fără însă a fi exprimat în detaliu. De aceea, multe din textele din perioada celui de-al Doilea Templu (515 î.Hr. - 70 d.Hr.) au ilustrat și dezbătut originile ipostasurilor divine, natura lor și relațiile existente între acestea. Astfel, în loc să aducă o perspectivă inedită, așa cum sugerează anumiți cercetători, scrierile Noului Testament afirmă și clarifică identitatea Dumnezeului despre Care cel Vechi vorbește. Textele nou-testamentare afirmă că Dumnezeul lui Israel există din veșnicie în trei Persoane - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh -, învățând că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Scrierile Părinților Bisericii, ca și hotărârile dogmatice ale primelor sinoade, nu au avut ca scop dezvoltarea doctrinei trinitare prin introducerea unor noi idei și concepte teologice referitoare la identitatea Mântuitorului sau a Sfintei Treimi, ci sintetizarea și apărarea învățăturii apostolice despre Sfânta Treime afirmată în scrierile Noului Testament. Ca reacție în fața creștinismului, vechea învățătură despre exis­tența lui Dumnezeu ca multitudine de Persoane a fost decretată erezie în iudaism la începutul secolului al doilea (pr. dr. Stephen De Young, The Religion of the Apostles: Orthodox Christianity in the First Century, Ancient Faith Publishing, 2021). Un exemplu-cheie al modului în care Vechiul Testament ilustrează existența lui Dumnezeu ca pluralitate de ipostasuri îl constituie Persoana „Îngerului Domnului”.

În limbile ebraică și greacă, cuvântul „în­ger” are sensul de „mesager” și poate desemna atât ființe spirituale, care Îi slujesc lui Dumnezeu și fac cunoscută oamenilor voia Sa, cât și anumite persoane alese, precum profeții sau apostolii, care devin mesageri ai Săi și vestitori ai voinței Lui înaintea celorlalți. Cu toate acestea, denumirea „Îngerul Domnului” nu se referă la un simplu mesager al lui Iahve, ci, pe baza interacțiunii Sale cu diverse personaje ale Vechiului Testament și a mărturiei textelor biblice, desemnează o anumită Persoană, unul din ipostasurile Dumnezeului lui Israel.

Întâlniri cu Îngerul lui Iahve

În acest sens, numeroase exemple din paginile Scripturii pot fi oferite. Ne vom opri asupra câtorva mai relevante. În Cartea Facerii, atât Avraam (cap. 22), cât și slujnica soției lui, Agar (cap. 16), îl întâlnesc pe Îngerul Domnului. În primul caz, Îngerul oprește jertfirea lui Isaac de către tatăl său după ce constată statornicia ascultării lui Avraam față de Dumnezeu, cu care Îngerul se identifică: „Să nu-ți ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu și pentru Mine n-ai cruțat nici pe singurul fiu al tău” (22, 12). În celălalt caz, Îngerul Domnului o gă­sește în pustie pe slujnica Agar și îi po­run­cește să se întoarcă la stăpâna sa, promițând binecuvântări revărsate asupra urmașilor săi și vorbindu-i ca Dumnezeu (Facerea 16, 10). La finalul întâlnirii, Agar știe că Cel cu care a vorbit a fost Domnul și Îl numește „Dumnezeul vederii” (16, 13).

Un exemplu mai important îl constituie episodul primei interacțiuni a lui Moise cu Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, când Acesta îi descoperă numele Său și îl însărcinează să îi elibereze pe fiii lui Israel din robia egipteană, ilustrat în Cartea Ieșirea, capitolul 3. Versetul 2 ne spune că lui Moise i se arată, la Muntele Horeb, Îngerul Domnului, în flacăra unui rug care ardea, dar nu se mistuia. Totuși, în versetul 4, când Moise se apropie, Domnul este Cel care i Se adresează din rug, chemându-l. Descoperind identitatea interlocutorului său, Moise își acoperă fața, temându-se să Îl privească pe Dumnezeu (3, 6). Așadar, la nivel lexical, textul diferențiază persoana Îngerului Domnului de cea a Domnului, însă pe parcursul interacțiunii ulterioare, Îngerul se identifică drept Dumnezeul părinților lui Moise.

În Cartea Judecătorilor, capitolul 6, are loc o întâlnire mai complexă. În versetul 11, Îngerul Domnului vine și se așază sub un stejar, chemându-l pe Ghedeon și spunându-i că Dumnezeu este cu el. Ghedeon se arată sceptic, dată fiind asuprirea pe care fiii lui Israel o îndură din pricina madianiților, semn sigur că au fost uitați de Dumnezeu. Ca răspuns, în versetul 14 și ulterior, „Domnul” Se întoarce spre el și îi vorbește. Ca în cazul precedent, textul ne arată că Cel care conversează cu Ghedeon este Dumnezeu Însuși. Cu toate acestea, situația nu îi este clară lui Ghedeon, care Îl consideră pe interlocutorul său drept un simplu profet sau mesager și îi oferă ospitalitate. Odată ce hrana adusă de Ghedeon este așezată conform poruncii Sale, Îngerul Domnului o atinge cu toiagul, iar ea e mistuită de foc, asemenea unei jertfe (6, 19-21). Îndată, Acesta dispare, iar Ghe­deon înțelege cu cine a vorbit și se teme să fi văzut fața Îngerului Domnului. În versetul 23, Domnul răspunde îngrijorării lui, asigurându-l că nu va fi vătămat. Cu toate că Îngerul a plecat, Dumnezeu rămâne prezent.

„Numele Meu este în El”

Probabil cel mai important episod al apariției Îngerului Domnului îl constituie cel din Cartea Ieșirea, capitolul 23. În timpul exodului din Egipt, Dumnezeu îi spune lui Moise că Îl va trimite pe Îngerul Său înaintea poporului pentru a-l apăra și a-l conduce spre pământul făgăduit (23, 20-21). Moise este avertizat că poporul Israel trebuie să Îi fie ascultător Îngerului și să nu se răzvrătească, pentru că Dumnezeu a așezat în El Numele Său. Pe parcursul Vechiului Testament, „Numele” Domnului exprimă el însuși prezența Dumnezeului lui Israel, reprezentând chiar un ipostas al Acestuia. Spre exemplu, Templul din Ierusalim este zidit Numelui Său (3 Regi 8, 16; 8, 27). Astfel, Dumnezeu încearcă să îi comunice lui Moise că El Însuși este prezent în Înger, motiv pentru care întregul popor trebuie să Îl asculte. În acest caz, Îngerul Domnului îl va povățui și va lupta alături de popor împotriva vrăjmașilor săi (23, 23). Același limbaj va fi folosit mai târziu de Sfântul Ioan Teologul în Evanghelia sa, arătând în repetate rânduri, prin cuvintele Mântuitorului, că Tatăl este prezent în Iisus Hristos, motiv pentru care ascultarea sau neascultarea față de Mântuitorul sunt echivalente cu supunerea sau nesupunerea față de Dumnezeu Tatăl (Ioan 8, 19; 14, 7-11).

Apariția Îngerului Domnului în Cartea Ieșirea nu este întâmplătoare. Pe parcursul textelor Pentateuhului, Dumnezeu afirmă că El este Cel care a eliberat poporul din robia egipteană (Ieșirea 20, 2; Leviticul 11, 45; Deuteronomul 5, 6 etc.). După așezarea israeliților în Canaan, în Judecători (2, 1-4), Îngerul Domnului le spune: „Eu v-am scos din țara Egiptului și v-am adus în țara pe care M-am jurat față de părinții voștri să v-o dau”. Amintind apoi că fiii lui Israel nu I-au ascultat poruncile și au devenit idolatri, Îngerul îi părăsește, spunându-le că nu va mai lupta pentru ei. Auzind vestea, poporul plânge cu amar (2, 4). Faptul că Îngerul Domnului a luptat alături de popor devine limpede pe parcursul narațiunii cuceririi Canaanului. La sfârșitul capitolului 5 din Cartea lui Iosua, înainte de cucerirea Ierihonului, un Om i se arată acestuia, spunându-i că este căpetenia oștirii Domnului. Iosua înțelege cine este Cel care îi vorbește fiindcă îndată se închină înaintea Lui și, la porunca Sa, își scoate încălțămintea din pricina sfințeniei pământului pe care stă, aluzie clară la episodul cu Moise și rugul aprins. Această apariție a Îngerului are atât rolul de a-l atesta pe Iosua ca urmaș legitim al lui Moise, cât și de a-l încuraja, el știind acum că oștirile nevăzute ale Domnului vor asigura victoria fiilor lui Israel. Din textul biblic reiese cu claritate faptul că Îngerul Domnului reprezintă o Persoană care a însoțit poporul Israel în mod fizic pe parcursul celor peste 40 de ani, călătorind în final de la Ghilgal la Bochim și comunicându-le israeliților motivul plecării Sale.

Toate aceste apariții ale Îngerului Domnului fac dovada faptului că până și cele mai timpurii tradiții, care au dus la formarea primei părți a Vechiului Testament, reflectă credința în exis­tența unei a doua Persoane a lui Iahve, Dumnezeul lui Israel, potrivit afirmațiilor autorului volumului menționat. Noul Testament afirmă că Această Persoană a devenit întrupată în Iisus Hristos. De aceea, cunoscând faptul că Îngerul Domnului a însoțit poporul în pustie și că Domnul Însuși S-a aflat pe stânca pe care Moise a lovit-o pentru a produce apă (Ieșirea 17, 6), Sfântul Apostol Pavel afirmă că piatra care îi urma pe fiii lui Israel în pustie „era Hristos” (1 Corinteni 10, 4). De asemenea, în cele mai vechi manuscrise ale Epistolei Sfântului Apostol Iuda, autorul afirmă că Iisus „a izbăvit pe poporul Său din pământul Egiptului” (1, 5).

Mărturii patristice

Lecturând textul biblic, numeroși Sfinți Părinți și Scriitori Bisericești au înțeles faptul că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Iisus Hristos, a apărut în perioada Vechiului Legământ sub chipul Îngerului Domnului. Printre aceștia se numără: Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (Dialogul cu iudeul Trifon); Sfântul Atanasie cel Mare (Trei cuvinte împotriva arienilor); Sfântul Grigorie de Nyssa (Împotriva lui Eunomie); Sfântul Ambrozie de Milan (Expunerea credinței creștine); Origen (Contra lui Celsus); Eusebiu de Cezareea (De­monstrația evanghelică) etc. Sfântul Irineu al Lyonului, în lucrarea sa Demonstrația propovăduirii apostolice, susține fără echivoc faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a arătat lui Moise și profeților, luând apoi firea umană și născându-Se pe pământ: „Deci Cel ce a fost propovăduit prin Lege de către Moise și de profeții Dumnezeului cel Preaînalt și Atotputernic, Fiul Tatălui a toate, de la Care sunt toate, Care a vorbit lui Moise, El a venit în Iudeea, fiind sămânța lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt și născându-Se din Fecioara Maria, care era din sămânța lui Avraam și David, Iisus - Unsul lui Dumnezeu” (capitolul 40). Faptul că Îngerul Domnului nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu arătat înainte de întrupare este afirmat nu doar în mod individual, de Părinții Bisericii, ci și în expunerea de credință a Sinodului de la Antiohia din anii 268-269, potrivit celor mai vechi documente sinodale păstrate.

„Iisus, Cel ce ne conduce”

Întreaga esență a acestei învățături de credință, cuprinzând toate ideile expuse, se află concentrată în mod extraordinar în capitolul 46 al De­monstra­ției propovăduirii apostolice a Sfântului Irineu de Lyon: „Acesta este Cel ce a vorbit în rug cu Moise și a zis: «Am văzut necazul poporului Meu în Egipt și M-am pogorât să-l izbăvesc». Acesta este Cel ce urcă și coboară spre mântuirea celor năpăstuiți, scoțându-ne de sub stăpânirea egiptenilor, adică de sub orice idolatrie și necredință, și eliberându-ne din Marea Roșie, adică din neștiința pierzătoare a păgânilor și din tulburarea amară a blasfemiilor lor. Căci Cuvântul lui Dumnezeu a făcut cu ei cele ce ne privesc pe noi, ară­tând atunci cele ce vor fi, printr-o pildă, iar acum ne scoate în realitate de sub robia grea a păgânilor, iar în pustie face să curgă din belșug râuri de apă din stâncă; iar stânca este El. Și a lăsat să curgă douăsprezece izvoare, adică învățătura celor doisprezece Apostoli. Iar cei necredincioși au murit și au pierit în pustie, iar pe cei ce au crezut în El și au fost prunci în răutate i-a dus întru moștenirea părinților. Nu Moise este cel ce ne conduce la moștenire, ci Iisus, Cel ce ne salvează de Amalec, întinzându-Și mâinile, și ne conduce și ne arată Împărăția Tatălui”.

 

Citeşte mai multe despre:   inger