Încăpățânarea: mândrie oarbă sau verticalitate statornică?

Fiecare am cunoscut persoane încăpățânate, care refuză un alt punct de vedere chiar și atunci când acesta din urmă pare mult mai bine argumentat. În astfel de situații, nu de puține ori, se poate ajunge la certuri care pot escalada nestingherit. Însă mai rar se întâmplă ca o bună parte dintr-o structură socială să ajungă în situația în care nenumărate persoane să nu mai poată ajunge la un numitor comun pentru că sunt prea încremenite în propria încăpă­țâ­nare pentru a stabili o punte de dialog. De regulă, astfel de situații apar din cauza patimii mândriei: punctul personal de vedere este atât de consecvent întipărit în minte, încât nu mai contează dacă ajungi să-l jignești pe celălalt sau să-l disprețuiești atât timp cât te poți impune în propriii tăi ochi drept persoana care are dreptate. Ne iubim propria dreptate. Ne iubim, nițeluș cam egoist, propriile calități și argumente. Încăpățânarea subzistă în noi ca o substanță toxică, al cărei scop devine cel de a coagula toate aceste elemente și care sporește nestingherit până în ziua în care întâlnește virtutea smereniei, singura capabilă să o transforme în ceva pozitiv - într-o perseverență și verticalitate statornică.

Cât timp încăpățânarea se naște din mândrie, nu te poți înțelege cu persoana care se află sub această influență nefastă. Sentimentul propriei dreptăți, mai bine spus al îndreptățirii de sine - trăsătură negativă care se încuibează în cei ce-și uită propriile păcate și căderi -, tronează deasupra oricărei rațiuni, demontează fiecare argument potrivit, demantelează orice dialog constructiv. În același timp, încăpățânarea născută din mândrie îl separă pe om de comuniunea cu cei din jur și îl face să creadă numai în propria părere, fapt care-i sufocă viața sufletească, după cum ne avertizează și înțeleptul rege Solomon: „Mân­ca-vor din rodul căii lor și de sfaturile lor sătura-se-vor, căci îndărătnicia omoară pe cei proști și nepăsarea pierde pe cei fără minte” (Pilde 1, 31-32).

Omul încăpățânat simte că trebuie să învingă cu orice preț, împotriva oricărei posibilități, doar pentru simplul fapt că nu se poate despărți de propriile opinii. Îi apar­țin, le-a oferit sângele și viața sa și, chiar dacă sunt nule din punct de vedere rațional, aceste himere îl hrănesc interior mai mult decât orice cuvânt bun al altuia care îndrăznește să le contrazică. De altfel, Părintele Emilianos Simonopetritul considera încăpățânarea drept unul dintre elementele principale care puteau conduce la separarea unui monah de obștea din care acesta făcea parte: „După mustrare și după pedeapsa duhovnicească sau administrativă, Părinții impuneau afurisirea, neîm­părtă­șirea cu Sfintele Taine. Ultima măsură pe care o foloseau era îndepărtarea deplină din obște. Alungarea se practica adeseori, și o aplicau celor care săvârșeau păcate mici sau mari și stăruiau în ele. Mai ales o aplicau celor care judecă, celor încăpățânați și celor care murmură (s.n.). De asemenea, celor care făceau prieteșuguri osebite și celor care semănau concepții potrivnice față de duhul obștii. Pe toți aceștia îi îndepărtau cât mai grabnic din obște, pentru că sunt cei mai mari distrugători ai cugetului monahal și dau naștere la sminteli în Biserică. Cel care nu vrea să se îndrepte, acela nici nu se îndreaptă” (Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la canoanele monahale ale Sfinților Antonie, Augustin și Macarie, trad. de Ierom. Agapie Corbu, Arad, Ed. Sf. Nectarie, 2015, p. 178).

În egală măsură, însă, folosită într-o direcție bună, încăpățânarea se poate transforma dintr-o slujitoare a mândriei oarbe într-o mamă a verticalității statornice. De câte ori nu au fost acuzați sfinții martiri sau mărturisitori de a fi „încăpă­țâ­nați” și de a refuza să urmeze calea „ra­țio­nală” expusă de conducătorii idolatri sau de împărații eretici? În acest caz, statornicia lor, chiar cu prețul de a fi batjocorită și expusă ca un lucru vrednic de dispreț, era născută din credința vie, nădejdea neclintită și dragostea puternică pe care o aveau față de Dumnezeu și poruncile Lui. Pentru cei din exteriorul lor, Sfinții Mucenici păreau oameni încăpățânați, care refuzau ceea ce este evident - lumea și bunurile exterioare - în detrimentul a ceea ce este nesigur, adică viața veș­nică. Cei care îi chinuiau nu în­țe­le­geau că viața de aici este, de fapt, cea efemeră și de puțină im­por­tanță în raport cu veșnicia. Inversând rolurile, cu o încăpățânare oarbă refu­zau să recunoască tot ceea ce era, de fapt, rodul adevărului și al drep­tății.

Așadar, încăpățânarea este tămăduită de virtutea smereniei și de cunoașterea credinței și poate ajunge, cu adevărat, statornicie, verticalitate în mărturisirea și propovăduirea adevărului. De altfel, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae observa: „Cine vrea să ajungă adevărat conducător de oameni, conducător nu prin oficiu, ci prin forța sufletească ce cucerește inimile și le face să se supună cu fericire, acela trebuie să ajungă întâi stăpân pe sine însuși. Un omuleț purtat de patimi în toate părțile, fără stăruință neîntreruptă pe lângă lucrarea și idealul lui, ușor de ispitit de orice incident cu posibi­li­tăți de plăceri ușoare, nu va fi în stare să inspire nici un respect și nu va transpira din el o convingere adâncă, capabilă să pună stăpânire și pe alții. Numai în stâncă se adăpostesc vietățile în timpuri de furtună, nu în arborii plăpânzi. Cine nu-i stăpânit de o adân­că și necurmată credință, care-i dă statornicie și râvnă neîncetată în urmărirea poruncilor ei, nu va putea avea cu ce stăpâni nici pe alții (s.n.)” („Cuvânt la începutul anului școlar la Academia Teologică «Andreiană»”, în: Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful român, vol. II. 1937-1941, (Opere complete, 2), ediție îngrijită, introd. și note de Ion-Dragoș Vlădescu, București, Ed. Basilica, 2012, p. 481).

Nu este ușor să te lepezi de propria încăpățânare mândră, să înveți să-ți tai voia și să-ți lași deoparte egoismul care-ți hrănește părerea înaltă despre propria ta persoană. În locul ei, însă, prin smerenie și pocăință, poți să dobândești o profundă statornicie și verticalitate, o principialitate care te va ajuta să nu rătăcești calea către luminoasa și fericita comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele. Un mare om de cultură renascentist, B. Castiglione, a spus un cuvânt mare, asupra căruia se cuvine să medităm dacă vrem să restaurăm o încăpățânare bolnavă într-o verticalitate statornică: „Încă­pățânarea ce urmărește un scop virtuos trebuie numită statornicie” (***, Reflecții și maxime, vol. II, ediție îngrijită de Constantin Bădescu, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, p. 179). Întrebarea pe care trebuie să ne-o adresăm este una singură: care este scopul „încăpă­țânării” noastre?