Viața jertfelnică și înțelepciunea smerită a Sfântului Paisie Aghioritul

Sfântul Paisie Aghioritul este un mare sfânt contemporan al ­Ortodoxiei universale și cel mai iubit sfânt cuvios din Sfântul Munte Athos. Iubit și căutat - atât în viață, cât și după mutarea la cer, ­ascultat, citit, admirat, cinstit și slăvit -, este o lumină a credinței și a înțelepciunii duhovnicești din vremurile de astăzi. Împreună viețuitor și prieten al multor sfinți contemporani - să ne amintim doar de Sfântul Cuvios Tihon Rusul, recent canonizat, Sfântul Paisie a trăit nevoințe duhovnicești înalte cu firescul și naturalețea lucrurilor de rând. Făcea privegheri de toată noaptea; înălța rugăciuni cu lacrimi pentru toată lumea; se ruga pentru cei care nu se roagă; se ruga pentru cei care petrec noaptea în cluburi, consumând narcotice. Din milă și iubire, se ruga pentru toate categoriile sociale de ­oameni. Descriem în continuare prima parte a vieţii Cuviosului ­Paisie, până când a devenit rasofor în Sfântul Munte Athos.

Cuviosul Paisie avea rugăciunea inimii, contemplativă; avea răpiri extatice în lumea cerească; avea întâlniri cu Maica Domnului, cu îngerii, cu sfinții. Săvârșea minuni, vindeca boli trupești și sufletești, avea străvedere, făcea profeții, toate cu o naturalețe evanghelică, așa cum făceau Apostolii și marii sfinți din vechime.

La Chilia „Panaguda”, locul unde s-a nevoit ultimii ani ai vieții, și astăzi vin mulțimi de pelerini. Dacă la mormântul și moaștele sale de la Mănăstirea Suroti (lângă Tesalonic) merg mereu mii de pelerini cerându-i ajutorul, la „Panaguda” sutele de închinători se roagă în „paraclisul” unde se ruga Sfântul Paisie. Admiră și ating cu evlavie strana în care priveghea toată noaptea, sărută icoanele la care se ruga. În centru e o copie a icoanei Maicii Domnului nefăcută de mână - „Ierusalimitița” - despre care sfântul a spus, prin descoperire, că ar fi cea mai apropiată de chipul real al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În curtea chiliei, pelerinii se așază cu evlavie și bucurie duhovnicească pe buturugile care serveau drept scaune pentru cei care ascultau „cursurile sale duhovnicești”. La ieșire, lângă portița de lemn, un izvor de apă răcoritoare și obișnuita tratație cu rahat îi întărește pe cei care, pe drumul de întoarcere spre Kareia, vor avea de parcurs un urcuș de câțiva kilometri.

Sfântul Paisie a lăsat Bisericii o bogată moștenire, învățături scrise de sine sau adunate de ucenici. Dar marea sa moștenire este viața sfântă, vie și după moarte; puterea sa de a ajuta pe ceilalți.

Un copil văzător de Hristos și iubitor de sfinți

Sfântul Paisie s-a născut în Farasa Capadociei din Asia Mică la 25 iulie 1924. Ținutul Capadociei a dăruit Bisericii peste 200 de sfinți, iar virtuțile acestor oameni le descrie Sfântul Grigorie Teologul în Panegiricul închinat Sfântului Vasile cel Mare, ca fiind credința, evlavia, nădejdea, dragostea, demnitatea, puterea de a răbda pentru Hristos până la sânge. Paisie a fost botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul, care i-a dat numele său. Odată cu numele, i-a insuflat dragostea de rugăciune și sfințenie, profețind că „va ajunge călugăr și om al lui Dumnezeu”. În familia sa domneau ­evlavia, cinstea, rugăciunea și iubirea jertfelnică. Tatăl a fost un erou al comunității farasiene, iar mama sa, evlavioasă, a trăit viață sfântă, învățându-l de mic să nu lupte să ajungă primul la alergări, pentru a evita mândria, mânia, invidia, concurența și rivalitatea. L-a învățat să cultive mereu pacea, frățietatea, iubirea de Hristos și de oameni. Astfel, de mic copil s-a dedicat rugăciunii și citirii Vieților Sfinților. Ispitele aduse asupra sa de frații mai mari sau de prieteni l-au întărit în virtute. Când un coleg i-a clătinat cre­dința, prin expunerea teoriei darwiniste, el s-a rugat cu lacrimi Mântuitorului, Care i s-a arătat viu, preschimbându-i sufletul.

O chemare spre viața monahală din vârsta fragedă

Spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel că „dragostea de Dumnezeu se manifestă prin rugăciune, iar dragostea de aproapele prin fapte bune”. Copilul Arsenie simțea o mare dragoste de Dumnezeu, iar rugăciunea devenise răsuflarea sufletului său. La marile sărbători, el priveghea și se ruga toată noaptea în picioare. Fratele său cel mai mare îl împiedica. Întâmplarea nu numai că nu i-a stins râvna, ci i-a mărit dragostea pentru Dumnezeu și dorința de nevoințe pustnicești. Într-o zi, pe când avea 11 ani, s-a urcat pe o stâncă spre a se face stâlpnic. Înnoptase, când i-au venit gândurile: „Cu ce o să trăiești aici? Nu ai nici apă, nici rădăcini”. S-a rugat atunci Maicii Domnului și a coborât cu greu. A terminat școala primară cu media 8 și cu purtare „exemplară”. N-a vrut să-și continue studiile, ­deoarece în Konița nu exista gimnaziu, ci și-a dorit să devină tâmplar, iubind foarte mult meseria Mântuitorului Hristos. Mai târziu și-a deschis un atelier de tâmplărie în care făcea ferestre, uși, iconostase și chiar sicrie - pentru care nu lua bani, participând astfel la durerea acelor oameni.

Ostaș al lui Hristos și al patriei, cu suflet plin de iubire și de mărturisire

În perioada grea din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost chemat în armată. În Biserica Sfintei Varvara, din afara satului, s-a rugat Maicii Domnului spunând: „Maica Domnului, primesc să sufăr, să fiu chinuit, numai să nu omor vreun om, ca să mă învrednicesc să devin monah”. A făgăduit Preasfintei că dacă îl va păzi în război, va sluji trei ani în mănăstirea ei de la Stomiu, pe care germanii o arseseră. În anul 1945 a fost chemat să slujească patria și a făcut-o exemplar. S-a prezentat la Navplio, unde a fost numit transmisionist. Colegii îl întrebau ce cunoștințe are, de a fost repartizat aici, iar el răspundea simplu: „Pe Dumnezeu Îl am”. Și într-adevăr, „Domnul era cu el și el era bărbat îndemânatic”  (Facere 39, 2). Dragostea lui pentru ceilalți era până la jertfă. Când cineva pleca în permisie, Arsenie îl înlocuia cu multă bunăvoință. Mulți îi exploatau bunătatea și-l considerau prost. El însă simțea bucurie din această faptă de iubire și de jertfă. Când era singur, rugăciunea era bucuria lui. Comandantul spunea: „Ce se va întâmpla cu acest om? Nu cere niciodată să se odihnească”.

A trecut prin greutățile războiului, prin foamete, sete și frig. Odată au murit înghețați 26 de soldați, iar lui Arsenie doar i-au degerat picioarele; cu ajutorul lui Dumnezeu s-a vindecat. Se bucura să se ostenească, să stea în ploaie, în frig, numai să nu se ostenească ceilalți. Răbda multe învinuiri nedrepte și răbda cu smerenie mustrările. Comandantul îl prețuia și avea încredere în el. În misiunile grele îl trimitea pe el fiindcă știa că este cel mai capabil să ducă lucrul la bun sfârșit. Și-a riscat de multe ori viața în luptă, pentru a salva viața celorlalți. Duhovnicește însă a cunoscut din experiență că „Dumnezeu îl ajută mult pe cel ce se jertfește pentru alții”. Când un căpitan a înjurat de cele sfinte, s-a apropiat de el și i-a spus: „Din această clipă refuz să execut ordinele dumneavoastră, deoarece înjurând de cele sfinte ocărâți credința mea și jurământul pe care l-am depus pentru patrie, credință și familie”. Problema a fost raportată comandantului, care i-a spus că neexecutarea ordinului îl face pasibil de judecata Tribunalului militar. Atunci a mărturisit și a spus: „Nu execut ordinele căpitanului fiindcă este călcător de jurământ. Blestemă pe Dumnezeu, căruia ne-am jurat amândoi. Ori «noi trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni»” (Faptele Apostolilor 5, 29).

Intrarea în viața monahală

După armată, a vizitat Sfântul Munte Athos. A cercetat colibe, chilii și schituri, deoarece înclina spre viața isihastă. Căuta stareți virtuoși precum albina flori înmiresmate. Negăsind însă ceea ce își dorea, s-a întors o vreme în lume, unde, prin muncă, și-a ajutat familia, iar prin rugăciune neîncetată și-a trăit viața monahală. În martie 1953, după o rugăciune fierbinte, și-a împărțit săracilor toți banii, apoi s-a îndreptat din nou spre Sfântul Munte. A intrat viețuitor în Mănăstirea Esfigmenu, unde era o rânduială foarte aspră. În prima săptămână a Postului Mare, toți părinții stăteau aproape toată ziua în biserică. Se bea doar ceai, o dată în zi. A început cu bucurie ostenelile vieții de obște. A fost ajutor la trapeză și la brutărie. Mai târziu la tâmplărie. Era priceput la orice lucru și foarte îndemânatic. A cerut binecuvântare să ajute și la arhondaric, atunci când veneau închinători. Mai avea în grijă două paraclise din afara mănăstirii: în fiecare zi aprindea candelele; se îngrijea de curățenie; din când în când, ducea câte un preot pentru Sfânta Liturghie. Și-a pus ca temelie a vieții monahale ascultarea și smerita cugetare. A început să facă nevoințe aspre. Ziua se ostenea trupește, iar noaptea rămânea treaz, rugându-se neîncetat și slăvind pe Dumnezeu. Simțea multă oboseală, dar era neînduplecat în asceză. Adăuga nevoințe peste nevoințe, dar întotdeauna cu binecuvântarea și supravegherea egumenului. Toate le făcea cu bună dispoziție. La 27 martie 1954 a fost tuns ra­sofor, primind numele de Averchie. Egumenul i-a propus să primească schima mare, dar el, din smerenie, nu a voit. După aspre nevoințe și ascultări mucenicești, a fost cercetat de harul lui Dumnezeu, care l-a umplut de bucurie și de veselie. Astfel a primit darul lacrimilor, la rugăciune, și multă bucurie și putere duhovnicească.

Dor de isihie și pustie

Rasoforul Averchie a luat binecuvântare să plece din mănăstire în pustie. A lăsat în mănăstire osteneli, umilințe, nedrep­tățiri, slujire, sânge și sudori, cu nădejdea că Hristos și Preacurata Sa Maică îl vor povățui în „pământ pustiu” (Psalmul 62, 3). Ajuns la Mănăstirea Filoteu, după un an de nevoințe, a fost tuns monah în schima mică. A primit numele Paisie, iar naș de călugărie i-a fost bătrânul Sava. Starețul îl cinstea și prețuia pe bătrân, deoarece era „virtuos, cult și evlavios”. În scurta lui ședere la Filoteu nu a încetat să se gândească la pustie, ci simțea dorința tot mai puternic. Auzind de părinți virtuoși, se străduia să-i întâlnească. A păstrat pilda și cuvintele lor în gândul și inima sa ca pe o comoară de mult preț. Mai târziu a publicat cartea sa, „Părinți aghioriți”. După multe încercări eșuate de a pleca în pus­tie, Maica Domnului i s-a arătat și i-a poruncit: „Nu vei merge la Katunakia (la pustie), ci vei merge la Mănăstirea Stomiu din Konița”.