Înstrăinarea de Dumnezeu duce la pierderea măsurii şi a bunei-cuviinţe

Evagrie Ponticul, un precursor al scrierilor şi terminologiei ascetice, spunea că „cine este teolog se roagă cu adevărat, iar cine se roagă cu adevărat este teolog”. Înţelegem de aici că importantă nu este vorbirea abstractă despre Dumnezeu, care, indiferent cât de frumoasă ar fi şi măiestru expusă în faţa mulţimilor sau în scris, nu face din om un teolog adevărat, ci teologia mistică, adică experierea acelor realităţi dumnezeieşti ce depăşesc natura şi raţiunea şi sunt infinite, îi conferă omului/sfântului această calitate. Sfântul Cuvios Sofronie Saharov preciza, pe bună dreptate, că „teologia este conţinutul rugăciunilor noastre”, el oferindu-ne în acest sens două exemple edificatoare de sfinţi pentru care teologia era o stare a inimii: Sfântul Ioan Evanghelistul şi Sfântul Vasile cel Mare. Din punct de vedere academic, Sfântul Ioan Teologul nu a fost teolog, afirma Sfântul Sofronie, ci vorbea, pur şi simplu, din inimă. Iar teologia acestuia era o stare (a inimii). Ceea ce spunea devenea dogmă pentru toţi! De altfel, pilda adevăratei teologii - conţinut al rugăciunilor - este Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, pentru că întreaga anafora a Liturghiei Marelui Vasile este teologie exprimată prin rugăciune.

În Cuvinte ascetice - Cuvânt despre judecata lui Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare îşi exprima îngrijorarea pentru faptul că în Biserica lui Dumnezeu a descoperit o adâncă şi nemăsurată dezbinare, „şi a unora faţă de ceilalţi, şi în înţelegerea Sfintelor Scripturi. Şi lucru mai înfricoşător decât toate, (i-am văzut) chiar pe întâistătătorii ei într-o aşa de mare neînţelegere între ei, şi la cuget, şi la simţire, împotrivindu-se atât de tare unii altora în privinţa poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos, sfâşiind fără milă Biserica lui Hristos şi răscolind fără cruţare turma Lui, încât şi cu ei se împlineşte acum, ca odinioară, când s-au ivit pe lume anomeii (eretici arieni din sec. al V-lea care spuneau că Fiul lui Dumnezeu n-ar fi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, n.a.) cuvântul: «Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind lucruri sucite, ca să-i tragă pe ucenici în urma lor»” (Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri morale şi ascetice, PSB 5, Editura BASILICA, Bucureşti, 2013, p. 506).

Dorind să afle care este cauza acelor dezbinări din sânul Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare şi-a amintit de cartea Judecătorilor, în care se poveşteşte că fiecare făcea ce i se părea că este drept, pentru că „în zilele acelea nu era rege în Israel” (Judecători 21, 25). „Această dezbinare şi luptă a celor din Biserică se întâmplă şi acum din pricina lepădării de Unul, Marele, Adevăratul şi Singurul Împărat şi Dumnezeu, fiindcă fiecare se îndepărtează de învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi pretinde (să-şi impună) părerile şi propriile canoane în chip samavolnic (prin puterea sa absolută, n.a.) voind mai degrabă să fie stăpân împotriva Domnului, decât să fie stăpânit de către Domnul” (PSB 5, p. 507).

Hristos este eliberatorul omului numai în măsura în care şi omul voieşte acest lucru. Vedem, aşadar, că de fiecare dată când oamenii se îndepărtează de Arhetipul lor, când se înstrăinează şi se leapădă cu bună ştiinţă de Singurul Împărat şi Dumnezeu, îşi pierd măsura şi buna-cuviinţă, sunt stăpâniţi de viaţa lumii, a simţurilor şi a necesităţii, iar Domnul îşi întoarce faţa de la ei, cum a făcut-o cu poporul lui Israel, atunci când acesta căzuse în idolatrie şi desfrânare la poalele muntelui Sinai. De aceea, şi Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Romani, le aminteşte destinatarilor epistolei că inclusiv neamurile vor fi judecate de Dumnezeu pentru că nu păzesc legea firii. „Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat în mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufași, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, ­călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor ce le fac” (Romani 1, 28-32).

Prin multă osteneală duhovnicească sau spirituală coroborată cu harul Sfântului Duh, omul se poate ridica de la nivelul acestei lumi şi poate intra în adevărata libertate dăruită de Hristos. Nu trebuie să înţelegem de aici că harul dumnezeiesc ar schimba în mod magic firea omenească. Înţelegem însă că, atunci când credinciosul îşi adaptează voia sa voii lui Dumnezeu, fără să-şi piardă identitatea, el se află în comuniune de iubire cu Dumnezeu, creşte şi se dezvoltă sub lucrarea harului divin şi participă astfel la libertatea lui Dumnezeu. Şi pentru a se menţine în starea de har sau pentru a păstra harul Sfântului Duh, omul trebuie să fie smerit, pentru că numai harul descoperă omului, pe de o parte, starea de ticăloşie la care l-a condus păcatul, iar pe de altă parte mărimea darului lui Dumnezeu. Smerindu-ne, să avem în inimi şi în conştiinţe cuvintele lui David, care, ­temându-se să nu piardă adevărata vedere a lucrurilor cu adevărat însemnate, a zis: „Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte” (Psalmul 12, 4).