Înţelesuri la vremea Postului Mare, dascălul virtuţilor şi mormântul păcatelor

Parcursul vieţii noastre pământeşti este un întreg „pelerinaj” spre Înviere. Dacă în fiecare clipă a timpului pământesc murim pentru minutul, ora, anul sau anii care au trecut, în iconomia timpului sacru înviem împreună cu Hristos, trecând prin moarte spre veşnicia nemuririi. Cu înţelepciunea sa mântuitoare, Biserica a rânduit pentru tot omul credincios vreme potrivită de pocăinţă, croită după rânduiala unei „călătorii spirituale, a cărei destinaţie este Învierea, Sărbătoarea Sărbătorilor”. În felul acesta este necesar să înţelegem legătura dintre Post şi Înviere, pentru că ea descoperă ceva esenţial, crucial despre credinţa şi viaţa noastră creştină.

Paradoxul devine pentru noi regula care certifică darul sacru al vieţii, anume că moartea nu există, ci este în fapt o trecere „de pe pământ la cer”, în comuniunea sfinţilor, în lumina, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu.

Rânduiala înţeleaptă a Bisericii

În acest demers, pentru a înţelege că nu suntem singuri, Mântuitorul Hristos ne dă posibilitatea să privim „ca prin oglindă” spre Rai, trăind şi mărturisind liturgic experienţa morţii şi învierii împreună cu Dânsul. În virtutea concretă a acestui fapt „înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele ei au, mai întâi de toate, rolul de a ne ajuta să restabilim vederea şi gustul acelei noi vieţi - pe care atât de uşor o pierdem şi o deformăm -, ca să ne putem pocăi şi întoarce către ea. Cum putem noi iubi şi dori ceva ce nu cunoaştem? Cum am putea noi pune mai presus de orice, în viaţa noastră, ceva ce n-am văzut şi de care nu ne-am bucurat niciodată? Pe scurt: cum putem noi căuta o Împărăţie despre care nu avem nici o idee? Rugăciunea Bisericii a fost şi este încă intrarea noastră în această Împărăţie şi comuniunea noastră cu noua viaţă a Împărăţiei. Prin viaţa sa liturgică, Biserica ne descoperă ceva ce urechea omului nu a auzit, ochiul nu a văzut, la inima omului nu a ajuns, ci Dumnezeu a pregătit pentru cei ce-L iubesc pe El” (Alexander Schmemann, Postul Mare. Paşi spre Înviere, Ed. Sofia, Bucureşti, 2013, p. 24).

Două înfăptuiri duhovniceşti

În rânduiala liturgică pe care o avem înainte, putem distinge două direcţii esenţiale: prima, eshatologică, cea de a doua istorică. Postul se poate exprima astfel ca „o aşteptare, o pregătire ritmică în vederea Paştelui şi o recapitulare a istoriei. În timpul acestui interval, sufletul poate prin căinţă reveni duhovniceşte în Rai, actualizând puterea Botezului său”. Pentru acesta este indispensabilă nevoie de trezvie, stare de permanentă veghe în care aşteptăm „cu candela aprinsă” venirea luminoasă a Mirelui Hristos, întru bucuria Învierii Sale din morţi. Cu alte cuvinte, „întreaga spiritualitate a Postului Mare e străbătută de o atmosferă eshatologică. Duminica Lăsatului sec de carne nu este singurul prilej de comemorare a Judecăţii de Apoi, ci în fiecare zi, în aproape fiecare tropar, sufletul e îndemnat la vigilenţă şi la zel duhovnicesc prin aducerea-aminte de iminenţa sfârşitului timpului. Timpul istoriei este o noapte asupra căreia domneşte păcatul, dar încă de acum, în întunericul ascezei, străluceşte răsfrângerea luminii Soarelui dreptăţii, anticipând astfel ziua Parusiei în care va străluci în toată Slava Sa” (Ierom. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 46).

„Din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”

Ca să înţelegem şi să trăim cu adevărat în Înviere, este necesar „să trecem mai întâi prin moarte”. Aceasta este logica duhovnicească a Postului cel Mare şi în fapt „cea mai mare filosofie a existenţei”: totdeauna cu gândul la moarte şi cu numele lui Iisus Hristos în inimă! Zdrobindu-se de talazurile vieţii, omul zilelor noastre ştie cu certitudine că va muri, dar petrece ca şi când ar fi nemuritor, recunoaşte că este muritor, dar păcătuieşte ca unul care nu se teme de judecata sfârşitului. „Cel dintâi adevăr pe care-l mărturisim în toate zilele este că noi toţi murim. O ştim aceasta, o mărturisim, dar nu vrem să credem, fiindcă dorim să trăim pururea. Aceasta o dorim şi o nădăjduim. N-am vrea să murim niciodată şi acest lucru pe care nu-l vrem, nu-l aşteptăm. Aceasta este o mare amăgire, fiindcă dragostea cea mare pentru viaţă ne face să nu ne mai amintim niciodată de moarte” (Ilie Miniatis, Predici la Postul Mare şi la diferite trebuinţe, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 55). Omul a dobândit această înclinare patologică spre indiferenţă odată cu ieşirea lui din porunca postului. Izgonit fiind din binecuvântarea Raiului, Adam şi-a plâns afară cu amar nelegiuita nesocotinţă: „Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta, şi şezând în preajma lui, plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie, ce am pătimit eu, ticălosul! O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cel ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea Mea nu voi să piară, ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară” (Slava ... de la „Stihoavna” Vecerniei Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai).

„Voinţa şi osteneala biruiesc firea”

Prin rânduiala postului ne facem negreşit „morţi” pentru plăcerile şi chemările deşarte ale lumii. În această stare de jertfă vom dobândi negreşit împăcarea cu Stăpânul şi vom creşte în iubirea fraţilor noştri. Jinduind să ajungem şi noi la Rai, după cum odinioară strămoşul Adam cel izgonit, va trebui să omorâm mai întâi firea cea rea şi obiceiul păcătos care duc sufletul la pieire. Cuptorul cel lămurit va fi negreşit postul, în care se arde toată slăbiciunea omenească.

Se spune că, înainte de a ajunge cel mai mare orator al Atenei antice, Demostene a luptat din răsputeri să scape de o meteahnă de vorbire. Socotind că „voinţa şi osteneala biruiesc firea, şi-a ras capul pe jumătate, ca să nu mai poată ieşi afară să-l vadă lumea. S-a încuiat singur într-o casă din marginea Atenei şi acolo, ziua şi noaptea făcea exerciţii de oratorie. Şi-a pus în faţă o oglindă, se privea şi-şi corecta toate strâmbăturile şi gesturile. Deasupra capului şi-a atârnat o sabie de tavan care să-l înţepe ori de câte ori făcea gesturi nepotrivite şi caraghioase. În felul acesta, după câtăva vreme şi-a corectat sluţimea firii lui şi a devenit cel mai mare şi renumit orator, căpetenia cuvântătorilor şi lauda Greciei” (Ilie Miniat, p. 66).