Învierea Domnului în teologia părintelui Dumitru Stăniloae

Învierea Domnului este cel mai mare eveniment din istoria lumii, dovada cea tare a dumnezeirii Sale, temeiul care arată originea divină a creștinismului. Învierea lui Hristos este izvorul propriei noastre învieri, minunea care dă sens vieții noastre, sensul cel mai adânc al credinței noastre. Hristos cel Înviat transfigurează prin credință, iubire și har ființa noastră, unindu-ne cu El, Care este Adevărul și Viața (Ioan 14, 6). Părintele Dumitru Stăniloae leagă curățirea sufletească a omului de posibilitatea împărtășirii de Învierea lui Hristos.

Prin Învierea Domnului, firea noastră a fost replămădită în ființialitatea ei. Hristos este Adam cel nou, cel duhov­nicesc, Care, împărtășin­du-ne cu Trupul Său cel înviat, ne face părtași vieții celei noi. Efectele minunii învierii Sale le vom vedea deplin doar în viața de dincolo. Întreita biruință a lui Hristos - asupra morții, asupra diavolului și asupra păcatului, dușmani ființiali ai omului - este biruința duhovnicească asupra necredinței, deznădejdii și urii de Dumnezeu. Prin înviere (bi­ruință), se petrece restaurarea sufletului omenesc în duhul ascultării de Părintele ceresc.

În Hristos a locuit trupește „toată iubirea și bunătatea dumnezeiască” (Hristos Mântuitorul - Hristologia. Sfântul Iustin Popovici. Dogmatica, vol. II, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 10). El a biruit păcatul, în trupul Său trăind viață fără de păcat; moartea prin suferința crucii; iadul prin puterea dumnezeirii Sale și a umanității Sale îndumnezeite. Moartea rușinoasă, suferită pe cruce din iubire pentru noi, încununează lucrarea lui Hristos de mântuire a lumii. Prin Înviere și Înălțare face posibilă îndumnezeirea firii umane.

Dacă manualele clasice de dogmatică tratează Învierea lui Hristos prin formularea unor răspunsuri împotriva celor trei ipoteze (a morții aparente; a înșelăciunii și a viziunii) susținute de teologi protestanți din sec. XVI-XVII, părintele Dumitru Stăniloae tratează minunea Învierii Domnului, în Dogmatica sa, într-o manieră cu totul duhovnicească, arătând legătura și efectul Învierii în lumea creată (Teologie Dogmatică Ortodoxă, pr. prof. Dumitru Stăniloae, vol II, Ed. IBMBOR, București, 2003). Părintele Stăniloae arată că realitatea învierii lui Hristos este fundamentată istoric și biblic. Pornind de la concluziile teologului protestant Klappert, potrivit căruia Învierea Domnului și caracterul trupului lui Hristos cel Înviat nu pot fi cunoscute cu mijloacele cercetării istorice, ci doar prin credință - Klappert admite faptul că învierea lui Hristos, ca fenomen metaistoric, are totuși o atingere cu istoria, însă pentru un anumit cerc de persoane care participă la ea -, părintele Dumitru Stăniloae insistă pe recunoașterea caracterului istoric al Învierii: „Dacă persoanele cărora le-a apărut Hristos cel Înviat sunt persoane istorice, prin ele s-a putut verifica, după toate regulile metodei istorice, dacă nu modul Învierii lui Hristos și caracterele trupului Lui Înviat, cel puțin faptul Învierii...”. Ca atare, concluzionează el: „Învierea lui Hristos este astfel nu numai verificabilă ca fapt impenetrabil în conținutul lui mai presus de conținuturile istorice, ci ea ne deschide un conținut de existență din alt plan, cu cea mai mare eficiență asupra istoriei. Ea are o mare și continuă cauzalitate pnevmatică asupra istoriei. Datorită ei istoria nu se mișcă doar pe planul mărginit, am spune static, care nu ne-ar aduce la nimic esențial nou, ci ne pune în legătură cu un conținut în care se comunică ­continuu istoriei conținuturi noi” (Ibidem, p. 170).

Legătura lui Hristos cel Înviat cu lumea creată

Părintele Stăniloae accentuează, totodată, legătura lui Hristos cel Înviat cu lumea creată, dezvoltând un mod de teologhisire legat de persoana Mântuitorului Hristos. El arată insuficiența teologiei apusene, care, prin teologi precum Karl Barth (protestant) sau Hans Urs von Baltasar (catolic), vede în Învierea lui Hristos doar un act de autoritate al Tatălui care îl înviază pe Fiul din morți. „Dar Hristos n-a suportat ca un obiect Învierea”, zice părintele Dumitru Stăniloae, ci „a fost împreună subiect cu Tatăl. De aici urmează că El însuși a biruit sau participat la biruința morții, exercitând puterea Sa de Împărat în acest act (...) ca Dumnezeu și ca om. (...) Numai recunoscând aceasta menținem uniunea ipostatică în toată realitatea ei, cu implicațiile ce rezultă din ea asupra firii umane” (Ibidem, p. 174).

Potrivit învățăturii patristice, Hristos a îndumnezeit trupul încă din timpul vieții pământești, umplându-l de putere și prin eforturile Sale de a-l menține curat (fără de păcat). În timpul morții, trupul Său nu s-a golit de dumnezeire. Sufletul unit cu dumnezeirea a mers în iad, iar trupul unit cu dumnezeirea a rămas în mormânt. Astfel, „Învierea lui Hristos nu a fost numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită și de această unire a umanității lui cu dumnezeirea, prin Ipostasul Lui dumnezeiesc, care purta și natura omenească” (Ibidem, pp. 174-175), explică părintele Stăniloae, citându-l pe Leonțiu de Bizanț. Şi continuă părintele: ”Trupul lui Hristos nu e numai un gaj (garanție) dat nouă de Tatăl că și noi vom învia, ci și un izvor de viață dumnezeiască pentru noi în viața pământească, un izvor de putere și de curăție. E un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne men­ține pe noi în curăția și pnevmatizarea care duc la înviere.

De această pnevmatizare ține progresul nostru duhovnicesc (...), în același timp este și o întărire a comuniunii între noi și Dumnezeu și între noi laolaltă” (Ibidem, p. 175). Să ne curățim, aşadar, simțirile pentru ca să-L vedem pe Hristos (cum zice imnograful), să păstrăm și să întărim legătura noastră personală cu Hristos cel Înviat, care, după Înălțarea Sa la cer, potrivit aceluiaşi părinte Dumitru Stăniloae, „Își trece trupul în planul unei pnevmatizări așa de desăvârșite, (...) încât nu se mai arată vizibil, ci Se sălăș­luiește invizibil în cei ce cred în El” (Ibidem, p. 191).

Învierea lui Hristos dă preț acestei vieți

Într-un articol publicat în ­„Telegraful Român” (”Hristos cel Înviat și viața noastră pământească”, Cultură și duhovnicie [1937-1941], Ed. Basilica, Bucu­rești, 2012, p. 617), părintele ­Dumitru Stăniloae scrie că „nu există credință care să dea atâta temei de bucurie și atâta împlinire concepției despre lume ca aceea în Învierea lui Hristos”. ”(...) Hristos cel Înviat, prin însuși faptul că a înviat, ne dă tărie în mijlocul greutăților vieții, dă pășirii noastre printre ele bărbăție, strecoară din forța Sa de atracție o mare energie în sufletele noastre” (Ibidem, pp. 617-618).

Hristos este cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 19), dar nu Se dezvăluie vederii ochilor fizici, căci atunci i-ar sili pe toți să admită că a înviat, zice părintele. El se descoperă și Își face simțită prezența doar acelora care cred și Îl iubesc. Acordându-i iubire lui Hristos, Cel care a venit în lume, a murit și a înviat din iubire pentru noi, El ne înmulțește această iubire. Iar apariția și menținerea fiecărui om în viață este un act al lui Dumnezeu-Creatorul. Hristos S-a ridicat prin Înviere și Înălțare, într-o zonă scoasă de sub chipurile și neajunsurile vieții pământești, dar a și rămas cu noi spre a ne ajuta să ne însușim mântuirea. Una dintre caracteristicile principale ale iubirii este suferința pentru cel iubit. Datorită aplecării firii omenești spre pierzanie, Hristos a suferit în timpul vieții Sale pământești și suferă mai departe. „În această capacitate de sufe­rință se arată adâncimea fără de margini a iubirii, iar această suferință face minuni pentru mântuirea oamenilor” (Ibidem, p. 621).

Suferința iubirii pentru îndreptarea și mântuirea cuiva este întotdeauna un act de jertfă, un sacrificiu de sine, iar Biserica, spune părintele Stăniloae, ne vorbește de o rugăciune a lui Iisus (în Ghetsimani) făcută pentru noi către Tatăl, de o Liturghie săvârșită de Hristos ca arhiereu. O Sfântă Liturghie are un sâmbure de foc din jertfa Sa pentru noi, care se prelungește văzut în Liturghia din biserici, în toate timpurile și toate locurile, concentrându-se în jurul aceleiași jertfe pe care o aduce Iisus în cer.

În concluzie, putem spune că învățătura părintelui Dumitru Stăniloae ne face să înțelegem că participarea la jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, la măsura darului și ostenelii noastre, ne unește cu Hristos, ne transformă și ne desăvârșește prin focul iubirii și jertfei Sale. Jertfa Sa ”alimentează puterea noastră”, zice părintele. „Din ea ne împărtășim și ne în­duioșăm. Hristos este mai aproape de noi decât ne putem închipui. Din învierea Sa, crește prin credință viața de veci în noi” (Ibidem, p. 622).