Învierea lui Hristos - îndemn la asumare a credinței

Evenimentul major al umanității, singular din acest punct de vedere, este Învierea Mântuitorului Hristos. Chiar dacă El a săvârșit numeroase minuni, Învierea Sa este actul fundamental, cel mai cunoscut din întreaga istorie a lumii. De aceea, nu este deloc surprinzător că Sfântul Apostol Pavel le vorbește locuitorilor din cetatea Corintului despre o legătură vizibilă între Înviere, credință și propovăduire: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15, 14). Această relație între cei trei termeni nu trebuie asimilată unui silogism - deși la prima vedere acesta are o valabilitate logică, ci este o legătură ființială, cu implicații în această viață efemeră, dar și în viața veșnică.

În fiecare zi, sfintele slujbe conțin această componentă a învierii lui Hristos care prin propovăduirea Bisericii și prin asumarea ei de către fiecare creștin în parte, prin viețuirea sa, îl poate duce încă din această viață spre Împărăția lui Dumnezeu. Însă, pentru că trăim într-o societate modernă, mai ales după Revoluția din 1789, care a schimbat nu doar chipul Hexagonului și al culturii franceze, ci a dat un nou model umanității, nu mulți oameni se întreabă ce relevanță mai poate avea învățătura Bisericii despre Învierea lui Hristos. Avem în fața ochilor o realitate pământească ce cunoaște diferite stadii de îndepărtare de Dumnezeu. Întâlnim pe alocuri o religie a umanismului ce propune cu adevărat o schimbare de paradigmă, și trăim într-o lume modernă - cu o evidentă trimitere la ideea de progres, în care propunerea de a renunța la credința noastră (dar la nivel general a tuturor credințelor ce implică existența supranaturalului) ce integrează omul într-un plan cosmic este una evidentă.

Postmodernismul propune un umanism fără Hristos

Ceea ce se aduce în loc, umanismul societății moderne, e de fapt un mare proiect politic, artistic și, desigur, religios ce încearcă să înrădăcineze umanitatea în altceva decât credința în divin. Supranaturalul este înlăturat cu pași mici încă din copilăria viitoarelor generații, prin apelul la tehnologie și la inteligența artificială. Fără a avea o legătură cu legile divine sau cele naturale, omul prin umanism, prin expresia sentimentelor și acțiunilor sale, va fi cel care va da sens, dar și autoritate întregii lumi cunoscute. Evident, liberul arbitru - devenit subiectiv, în funcție de dorințele fiecăruia, rămâne rezervat umanismului.
Nu cu mult timp în urmă, mai exact în octombrie 2017, în Arabia Saudită, robotul umanoid Sophia a primit cetățenia acestui stat. La începutul acestui an, compania suedeză Spotify a anunțat apariția primului album de muzică alcătuit cu ajutorul inte­ligenței artificiale - „Hello World”. Așadar, vedem, simțim și viețuim într-o societate în care viitoarele generații, dar și cele prezente se adaptează la o nouă realitate, cea virtuală. Însă totul poate fi redus din punct de vedere ființial la relația între imediat și viitor, ­între hic et nunc și credința în „începutul altei vieți, veșnice”.

Intrarea în viață

Pentru filosoful Constantin Noica, credinciosul lucid este cel care știe să trăiască această viață în nădejdea celei veșnice, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Într-una din ultimele sale cărți vorbește atât despre această viață care are sens prin faptul că e finită și, deci, pregătitoare, cât, mai ales, despre intrarea în viața Împărăției. „Ne tânguim, pretindem să filosofăm, exclamăm «Le roi est mort!» în legătură cu situația, perfect acceptabilă și normală, de-a avea o măsură a vieții. Am dori eternitatea sau cel puțin prelungirea unei vieți ce n-are sens decât prin finitudinea ei. Dar în felul acesta jalea de a fi muritor creează omului o perfectă iresponsabilitate. De o parte, libertinul sfârșește prin a crede că «totul e permis», de vreme ce nimic nu supra­viețuiește; pe de altă parte, aspirantul la o altă viață plasează ­altundeva împlinirea sa, ori, dacă e credincios, se lasă copleșit de răspunderi ce-l fac în realitate iarăși iresponsabil (doar câte un Platon sau credinciosul lucid știu ce să facă din această viață, în perspectiva alteia, de dincolo). Cu cât mai adâncă și omenească decât a morții nu ar fi problema ivirii în viață! Nu ieșirea din viață ar trebui să ne uimească și dea de gândit, ci intrarea în viață” (Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993, pp. 181-182). De fapt, el merge pe filonul clasic al culturii europene - iudeo-creștine, cu amprente din lumea greacă și romană. Avem în fața ochilor ancora unei tradiții ce a dat omenirii și culturii o viziune veșnică - nu doar ca o extindere a acestei vieți, ci ca împlinire a ei, ca și o bună manieră de viețuire. Căci, de fapt, fiecare epocă a avut de trăit la un nivel diferit întâlnirea cu noul, cu progresul și cu ideea de fericire.

Două realități diferite sunt cuprinse în același om

Setea după împlinire e evidentă în întreaga istorie a omenirii, indiferent de epocă și de cum a fost ea înțeleasă. Ceea ce Hristos Domnul ne spune prin Învierea Sa nu e doar o bună rânduire a acestei vieți, ci confirmarea credinței tuturor generațiilor de dinaintea sa din punct de vedere istoric-omenesc și, în același timp, un îndemn pentru cei care nu au fost contemporani cu minunea Învierii Sale la a crede. Într-una din scrisorile pastorale la praznicul Învierii Mântuitorului Hristos, un ierarh ortodox din Occident vorbea despre cele două realități - pământească și divină -, despre modul cum ele se întâlnesc tainic în sufletele creștinilor și despre responsabilitatea mărturisirii. „Ceea ce omul trebuia să atingă ridicându-se către Dumnezeu n-a putut fi împlinit decât de către Dumnezeu prin coborârea Sa printre oameni. Domnul vine în lume și Se naște ca om, iar pe om îl ridică prin harul dumnezeiesc adus omului prin viața Sa, prin moartea și Învierea Sa, spre asemănarea dumnezeiască. Pe Cruce, Hristos unește raiul cel lepădat de om pentru dulceața păcatului cu realitatea pământească decăzută unde locuiesc urmașii primului Adam. Prin Înviere, viața înghite moartea, raiul biruiește iadul, iar realitatea pământească primește în sânul său pe urmașii celui de-al doilea Adam - adică pe noi, creștinii. De aceea, noi, cei care purtăm numele Domnului, suntem chemați cu atât mai mult să înțelegem și să mărturisim lumii taina iubirii dumnezeiești, revelată prin taina iconomiei Sale. Tatăl Își arată dragostea trimi­țând pe Fiul Său, iar Fiul ne-o descoperă prin Cruce.”

Sfinții Apostoli au propovăduit cu timp și fără timp, folosindu-se de mijloacele cunoscute în vremea vieții lor. Au scris, au călătorit în diferite provincii ale Imperiului Roman, și nu ­numai, și au mărturisit inclusiv prin sfârșitul vieții lor. Au fost contemporani cu Hristos Domnul, L-au cunoscut, au cunoscut momente de îndoială în credința lor („Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră” - Matei 28, 17) și L-au mărturisit. Învierea lui Hristos le-a schimbat în mod fundamental viața. Sărbătoarea Paștilor e și pentru noi, cei aflați la două milenii depărtare din punct de vedere istoric, un îndemn la luciditate. La a fi disponibili din punct de vedere sufletește pentru a-L primi pe Hristos în chipul Sfintei Euharistii, la a medita asupra sensului vieții și, în cele din urmă, la o viețuire ancorată în tradiția creștină. Adică la responsabilitate.