Isaia 7, 14 - controverse și lămuriri biblice

Deseori, criticii religiei creștine, în special atei, caută să o discrediteze prin argumente pe care ei le consideră zdrobitoare. Prezentate emfatic și analizate superficial, ele tind să îi facă pe mulți creștini să își pună la îndoială credința. Nenumărate documentare difuzate la televizor promit să „elucideze secretele Bibliei pe care Biserica nu vrea să le cunoști” și să „zguduie din temelii” învățătura de credință creștină. Scopul lor, ca și al multor articole și discuții purtate în mediul online, este acela de a înfiripa în mintea creștinilor ideea că întreaga învățătură de credință a Bisericii se poate prăbuși oricând în fața unui argument simplu, inteligent și bine punctat.

Aflându-ne în preajma sărbătorii Nașterii Domnului, aducem în atenție un text biblic folosit foarte des în discuțiile care caută să îi descurajeze pe credincioși. Isaia 7, 14 este, probabil, cel mai controversat verset vechi-testamentar: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel”. Deși nu e nici un secret, adversarii creș­ti­nismului pun mult accent pe faptul că, în originalul ebraic, cuvântul tradus prin „fecioară” este „alma”. Deși nu exclude sensul de fecioară, prin acest cuvânt se înțelege o tânără fată aflată la vârsta căsătoriei. În contextul social al vremii, fecioria unei astfel de tinere era presupusă, dar nu garantată. Secole mai târziu, când Cartea lui Isaia a fost tradusă în limba greacă, termenul „alma”, desemnând o tânără fată, a fost tradus prin cuvântul „parthenos”, care înseamnă „fecioară”.

Tot în limba greacă a fost scrisă și Evanghelia după Matei. Relatând nașterea Mântuitorului Hristos, Sfântul Apostol Matei ne transmite că acest eveniment reprezintă împlinirea profeției din Isaia 7, 14, folosind cuvântul „parthenos” (Matei 1, 18-25). Mergând pe acest fir, criticii creștinismului afirmă că minunea nașterii din Fecioară a Fiului lui Dumnezeu este fie o invenție, fie o eroare ling­vistică. Ei aduc ca argument faptul că, la origini, cuvântul folosit în Evanghelie pentru a o descrie pe Maria, Maica Domnului, nu are sensul de fecioară, ci de tânără fată. Astfel, încearcă să demonstreze că învățătura creștină despre nașterea din Fecioară a Mântuitorului poate fi demontată chiar pe baza Vechiului Testament. Ba chiar prezintă cu emfază această „revelație lingvistică” pe care, după ei, Biserica n-ar fi sesizat-o vreme de 2.000 de ani. Mai mult, unii afirmă pe baza contextului din Isaia, pe care îl vom prezenta în cele ce urmează, că profeția sa nu are absolut nici o legătură cu nașterea Domnului. În opinia lor, Evanghelia după Matei se folosește de la început de un verset șubred pentru a justifica ideea nașterii lui Iisus dintr-o fecioară. Cu alte cuvinte, Iisus ar fi fost un simplu om, iar Matei, încercând să inoculeze ideea dumnezeirii Lui, s-ar fi folosit de versiunea greacă a versetului din Isaia, sperând ca discrepanțele de traducere și de context să nu fie sesizate. Așadar, dacă textul lui Matei „începe cu stângul”, ce rost are să mai luăm în serios celelalte cuvinte ale evanghelistului?

Cei care prezintă triumfalist acest argument nu înțeleg următorul fapt: nașterea lui Mesia din fecioară, descrisă de Evanghelistul Matei ca împlinire a profeției lui Isaia despre o tânără fată, este complet rezonabilă. Cheia o reprezintă contextul, motiv pentru care îl vom prezenta pe scurt. Ajunsă la vârsta de 15 ani, după ce a locuit de la 3 ani la Templul din Ierusalim, Fecioara Maria este așezată sub ocrotirea Dreptului Iosif care constată, la scurt timp, că este însărcinată. În contextul social al vremii, un copil zămislit în afara legăturii căsătoriei, cu un tată necunoscut, putea atrage grave consecințe asupra Mariei. Neliniștea lui Iosif privitoare la situația tinerei sale logodnice este curmată de arătarea unui înger al Domnului. În vis, Iosif află de la înger că Pruncul din pântecele ei a fost zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt și că, în acord cu numele pe care Îl va primi, Iisus, care înseamnă „Domnul mântuiește”, Își va mântui poporul de păcate. Îngerul încheie prin a afirma că această naștere minunată împlinește profeția din Isaia 7, 14. Totuși, se poate remarca deja o discrepanță: în timp ce Fiul Mariei Se va numi Iisus, Copilul despre care Isaia vorbește are numele Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu (este) cu noi”. Oare Sfântul Matei s-a referit la această profeție în mod eronat, bazându-se doar pe faptul că, în traducerea greacă, ea menționează o fecioară?

Așa cum am afirmat, versiunea greacă a Cărții lui Isaia traduce termenul „alma” prin „parthenos”, adică fecioară. Însă cuvântul grecesc nu indică doar fecioria într-un sens general, reprezentat de lipsa relațiilor trupești, ci are un înțeles specific. El se referă la o fecioară consacrată religios, închinată unui spațiu sacru. Grecii au aplicat epitetul „parthenos” mai multor zeițe, îndeosebi Atenei. Cea mai cunoscută clădire închinată ei este chiar Parthenonul, „templul fecioarei”, ridicat pe acropola orașului Atena. În plan uman, un cunoscut exemplu al conceptului de „parthenos” este cel al fecioarelor vestale care slujeau zeiței romane Vesta. Un exemplu mai puțin cunoscut, dar mai relevant pentru noi, este cel al fecioarelor închinate Domnului la Templul din Ierusalim, cu mult înainte de nașterea Mariei (2 Macabei 3, 19-20). Luna trecută, Biserica Ortodoxă a prăznuit sărbătoarea Intrării în templu a Maicii Domnului. După cum am menționat, la 3 ani, Fecioara Maria a fost adusă de părinții ei la templu și închinată lui Dumnezeu. Din pricina legilor de curăție rituală existente aici, ajungând la vârsta de 15 ani, a fost încredințată bătrânului Iosif. Așadar, Maria nu era o fecioară ca toate celelalte, ci una afierosită Domnului. Când Evanghelistul Matei citează profeția din versiunea greacă a Cărții lui Isaia, o face cu un motiv. El nu ne transmite simpla idee a nașterii unui copil special, ci faptul că Mântuitorul lumii a fost zămislit, prin lucrarea Duhului Sfânt, în pântecele unei fecioare a cărei viață a fost închinată în totalitate lui Dumnezeu. Un motiv și mai semnificativ pentru care Sfântul Matei citează profeția lui Isaia ține de contextul în care ea a fost rostită.

Ne-am obișnuit să citim Scriptura pe capitole și versete, dar trebuie să știm că această împărțire s-a făcut foarte târziu, în Evul Mediu. Autorii nou-testamentari fac deseori referire în scrierile lor la texte din Vechiul Testament, pe baza cărora își sprijină afirmațiile. Fiindcă împărțirea în capitole și versete nu exista în vremea lor, aceștia nu-i pot indica cititorului o trimitere scripturistică, de genul „vezi Isaia 7, 14”. De aceea, pentru a fi conciși, ei citează câte un scurt pasaj care trimite la întregul text vechi-testamentar pe care vor să îl aducă în atenția cititorului. În cazul de față, vorbind despre nașterea Domnului, Sfântul Matei citează pasajul pe care noi îl cunoaștem acum drept Isaia 7, 14. Dar evanghelistul nu se referă exclusiv la acel verset, ci vrea să ne trimită cu gândul la întregul lui context. Ca să înțelegem mai ușor această idee, să ne imaginăm că, auzind un vers al unui cântec cunoscut, ne amintim pe loc întregul cântec, nu doar acel vers.

Acestea fiind spuse, să ne îndreptăm atenția spre capitolul 7 din Cartea lui Isaia. Întâmplările prezentate aici au loc în secolul al 8-lea î.Hr., când regatul lui Solomon fusese deja despărțit în două state ce erau deseori în conflict: în nord se afla Regatul Israel, cu capitala la Samaria, iar în sud, Regatul Iuda, cu capitala la Ierusalim. Scriptura nu se sfiește să admită că, deși puțini dintre conducătorii celor două regate au trăit după voia lui Dumnezeu, Israel îl întrecea cu mult pe Iuda în neascultare, idolatrie și păcat. Contextul în care se desfășoară evenimentele din Isaia 7 este războiul siro-efraimit, un conflict cu o denumire curioasă, dat fiind că sirienii și efraimiții, adică locuitorii regatului nordic, Israel, erau aliați. Cele două state urmăreau cucerirea Regatului Iuda și, implicit, a Ierusalimului, pe care l-au și asediat. La auzul veștii că Efraim (Israel) și Siria s-au aliat împotriva sa, regele lui Iuda, Ahaz, cade în deznădejde, dată fiind superioritatea militară și numerică a dușmanilor săi.

Pentru a-l liniști, Domnul îl trimite la Ahaz pe Prorocul Isaia, cei doi întâlnindu-se, nu întâmplător, în locul în care cetățenii Ierusalimului își spală rufele. Profetul îi transmite regelui că planul dușmanilor săi va eșua și, mai mult, că după 65 de ani Regatul Israel va fi distrus. Așadar, nu doar că amenințarea de moment reprezentată de Efraim va trece, ci întregul stat nordic va dispărea complet în câteva decenii. Versetul 17 ne spune că venirea asirienilor va reprezenta cauza nimicirii Israelului. În urma acestei profeții, Isaia îl îndeamnă pe regele Ahaz să ceară de la Domnul un semn.

Pentru a înțelege natura semnului, este necesar să cunoaștem felul în care majoritatea profețiilor funcționează. Dumnezeu, în mod direct sau prin profeții Săi, face promisiuni care se vor împlini în viitorul îndepărtat. Profeția, odată anunțată, este însoțită de un semn, adică de o dovadă a împlinirii sale. Semnul reprezintă o altă promisiune care se împlinește fie pe loc, fie într-un viitor apropiat, și care garantează că și profeția anunțată inițial se va împlini. Acest tipar al profeției însoțite de un semn este întâlnit pe tot parcursul Sfintei Scripturi, inclusiv în Noul Testament. În toate cele patru Evanghelii, spre exemplu, iudeii care ascultă învățătura Mântuitorului cer semne care să confirme adevărul celor spuse de El.

Așadar, Dumnezeu îl asigură pe regele Ahaz că nu trebuie să se teamă de atacul siro-efraimit și că, după 65 de ani, întregul Efraim va pieri din pricina asirienilor. Semnul doveditor care însoțește promisiunea făcută de Dumnezeu apare în Isaia 7, 14-16. În funcție de traducere, semnul este acela că o tânără fată sau o fecioară va avea un fiu și că, înainte ca el să fie suficient de mare încât să deosebească binele de rău, adică în scurtă vreme, pericolul va trece și asediul Ierusalimului va fi respins. Când Ahaz va constata eșecul atacului siro-efraimit la vremea anunțată de Isaia, se va încredința și că profeția privind dispariția regatului nordic și sosirea asirienilor se va împlini. Cel mai probabil, tânăra fată despre care Isaia a vorbit se afla de față, conversația cu regele fiind purtată acolo unde locuitorii cetății, în special fete și femei, își spălau hainele. Semnul oferit lui Ahaz a fost chiar mai detaliat: Fiul pe care tânăra Îl va naște în viitorul apropiat va primi numele Emanuel, semn că Dumnezeu este alături de poporul Său, pe care îl va izbăvi din încercarea prin care trece. La o primă vedere, pare că adversarii învăță­turii creștine au dreptate: pasajul din Isaia nu se referă la nașterea lui Mesia, ci la un eve­niment istoric petrecut cu mai bine de 700 de ani înainte. De ce folosește atunci evanghelistul acest text în relatarea nașterii Mântuitorului?

Așa cum am spus, Sfântul Matei nu se referă doar la Isaia 7, 14, ci la întregul context al profeției lui Isaia, care viza izbăvirea poporului. Semnul împlinirii ei îl reprezenta nașterea în Iuda a unui copil la vederea căruia regele și locuitorii cetății vor cunoaște că Dumnezeu este alături de poporul Său, pe care îl va mântui de vrăjmași nu doar pe moment, ci pe termen lung. Evanghelistul vede în nașterea lui Hristos din Fecioara Maria împlinirea, într-un sens mai profund și mai deplin, a cuvintelor lui Isaia. Altfel spus, semnul oferit de profet se referă, prin lucrarea Duhului Sfânt, și la Emanuel, și la Iisus. De ce numele Emanuel („Dumnezeu cu noi”) este relevant în ceea ce priveşte naşterea Mântuitorului? Pentru că, încă din vremea Profetului Iezechiel, din cauza păcatelor poporului, Dumnezeu a părăsit Templul din Ierusalim. Cu toate că a fost reconstruit și resfințit ulterior, slava Domnului nu a mai revenit niciodată în lăcașul de închinare, fapt care nu a scăpat iudeilor. De aceea, ei așteptau fierbinte întoarcerea Dumnezeului lor. Referindu-se la numele Emanuel, evanghelistul ne arată că nașterea acestui Prunc dintr-o Fecioară semnalează faptul că Dumnezeu, în persoana Mântuitorului Hristos, a revenit în mijlocul poporului Său. Acum, Domnul este prezent alături de poporul Său în mod desăvârșit, prin întrupare. De aceea, izbăvirea adusă de Dumnezeu în Hristos nu se limitează la vrăjmașii pământești, ca în trecut, ci reprezintă eliberarea definitivă a poporului din robia păcatului care subjugase întreaga lume.

În concluzie, importanța mesajului Sfântului Apostol Matei nu ține de înțelesul original al cuvântului ebraic „alma”. Argumentele aduse împotriva învățăturii noastre de credință devin irelevante atunci când înțelegem felul în care evanghelistul se folosește de profeția lui Isaia pentru a descrie nașterea Domnului. Sfântul Matei nu se împotmolește în sensul de bază al acelui cuvânt, ci ne arată, pe baza aceluiași semn profetic, că Dumnezeu Și-a mântuit poporul în trecut și că o face din nou, dar acum într-un mod deplin și desăvârșit, prin nașterea Pruncului Iisus din Fecioara Maria, petrecută nu în Regatul Iuda, ci în provincia Iudeea. Au­to­rii nou-testamentari nu se folosesc de nașterea și faptele Mântuitorului „ca să bifeze” împlinirea unor profeții mai mult sau mai puțin obscure, ci înțeleg într-un mod profund tiparele după care Dumnezeu lucrează în mod repetat în istorie spre izbăvirea poporului Său și a întregii lumi.

Mai mult, înțelegând corect termenul „parthenos”, constatăm că învățătura Bisericii Ortodoxe despre pururea fecioria Maicii Domnului devine mult mai clară. Limitându-se la aspectul pur anatomic al fecioriei, numeroși creștini aparținând altor confesiuni neagă această învățătură, generând discuții de-a dreptul ridicole sau chiar necuviincioase. În modul cel mai deplin, Maica Domnului este pururea fecioară („aeiparthenos”) pentru că, de la nașterea până la adormirea ei, a trăit în curăție o viață complet închinată lui Dumnezeu. După nașterea Fiului său, Fecioara Maria nu și-a considerat misiunea îndeplinită, ci a slujit în continuare Domnului prin Fiul său, Iisus. După mărturia Sfintei Scripturi, Maica Domnului a fost prezentă la cele mai importante momente din activitatea Mântuitorului și a avut un rol semnificativ în prima comunitate creștină, constituită din iudeii care au înțeles că Dumnezeu, în Persoana lui Iisus Hristos, Și-a cercetat poporul.