Lepădarea de lume şi buna pătimire după Sfântul Isaac

În viziunea Sfântului Isaac, lumea este privită ca mare a patimilor. Iată de ce mistica sa se regăseşte aproape tot timpul în viaţa singuratică, ca loc al celor mai intense trăiri duhovniceşti. După el, patima se conturează în lume şi lumea se defineşte prin patimă. „Iubirea de bogăţie, agonisirea averilor, îmbuibarea trupului care împinge la curvie, dorinţa de mărire care aduce după sine invidia, asuprirea celui slab, mândria şi fastul, duşmănia, frica trupească”, toate laolaltă sunt în primul rând curse ale celui rău şi, totodată, moduri de exprimare şi conturare a personalităţii celui ispitit.

În căutarea desăvârşirii, nevoitorul trebuie să se depărteze de tot ce ar putea să-i fie piedică în demersul său. În limbajul Sfântului Părinte, aceste piedici sunt numite „pricini ale păcatelor”. Desprinse din cele ale lumii, rădăcinile patimilor conturează în existenţa celui pătimaş cadrul propice instaurării păcatului, în primul rând ca paradox al adevăratei existenţe. De aceea, îndemnul Episcopului Sirian este direcţionat spre lupta împotriva patimilor. „Cel ce nu se depărtează de bunăvoie de pricinile pătimirilor e atras de bunăvoie de păcat. Iar pricinile păcatului sunt acestea: vinul, femeile, bogăţia şi bunăstarea trupului. Nu pentru că acestea sunt prin fire păcate, ci pentru că firea uşor înclină din pricina lor spre patimile păcatului. De aceea omul trebuie să se separe. De-ţi vei aduce aminte de slăbiciunea ta, nu vei călca hotarul ce trebuie păzit. La oameni e urâtă sărăcia; la Dumnezeu, sufletul semeţ şi mintea împrăştiată. La oameni e cinstită bogăţia; la Dumnezeu, sufletul smerit” (Cuvântul V, Despre lepădare de lume, în ­Filocalia X, p. 43).

Patima - „cleiul care ne lipeşte de suprafaţa lumii exterioare”

Această stare, premergătoare apariţiei păcatului, este numită de Sfinţii Părinţi „împătimire”. „Ea este cleiul care ne lipeşte de suprafaţa lumii exterioare” prin gustarea plăcerii şi revolta faţă de durere (întristarea, mânia) (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, p. 119). În acest sens, Sfântul Isaac recomandă ca reversul despătimirii să se facă din timp, „atunci când greşeala e mică şi slabă”, întrucât poate ajunge „ca o stăpână nemiloasă”, iar omul „ca o slugă în lanţuri”. Pentru a sta departe de aceste încercări „nevoitorii s-au înstrăinat de lume… îmbrăţişând ­pustia în toate zilele vieţii lor”.

Dincolo de aspectul negativ al patimii regăsite în lume, ispita are şi un rol îngăduit, edificator. Se „lipeşte” îndeosebi de cel care a ieşit din starea de veghe, „de cei nepăsători şi leneşi, ca să cugete la acestea, şi nu la cele deşarte”. Toate acestea sunt îngăduite de Dumnezeu din înţeles pedagogic, pentru cei „ce-l iubesc pe El ca să-i certe, să-i înţelepţească şi să-i înveţe voia Sa. Şi când se roagă Lui, nu-i ascultă îndată, ci când slăbesc şi învaţă cu adevărat că aceasta li s-a întâmplat din trândăvie
şi nepăsare” (ibidem, p. 48). În consecinţă, Sfântul Isaac aşază pătimirea în legătură cu „ispitirile lumii acesteia”. Ele sunt rânduite şi îngăduite de Dumnezeu spre folosul şi creşterea duhovnicească a celui credincios, pentru a ţine strâns legătura cu El şi pentru a conştientiza că El, în calitatea Sa de Creator, este Părinte iubitor, izbăvitor, care poartă tuturor de grijă şi „a făcut pentru tine lumea cea îndoită; pe una, ca învăţătoare şi povăţuitoare vremelnică; pe cealaltă, ca locuinţă şi ca moştenire veşnică a ta”. Prin urmare, spune părintele Ninivei, „e vădit că atârnă de voi să vă nevoiţi pentru cele bune şi să vă abateţi de la cele rele; şi că ne sunt de folos atât cinstea, cât şi necinstea ce vin din acestea. Căci prin necinste ruşinându-ne, ne temem. Iar prin cinstire, aducând mulţumire lui Dumnezeu, năzuim spre virtute. Pe aceşti pedagogi ţi i-a înmulţit Dumnezeu ca nu cumva, lipsit de ei, deci nesimţitor la cele ce întristează şi mai sus de orice frică, să uiţi de Dumnezeul tău, să te abaţi de la El şi să cazi în închinarea la mulţi dumnezei, ca mulţi alţii, care, deşi sunt pătimitori asemenea ţie, nu numai că au căzut într-o clipă de dragul unei vremelnice şi stricăcioase puteri şi bunăstări, în închinarea la mulţi dumnezei, ci au cutezat nebuneşte să se socotească pe ei înşişi dumnezei”.

Pedagogia pătimirii

Sensul pedagogic-ascetic al pătimirii se desprinde din mistica paulină. Cel mai concludent exemplu în acest sens este însuşi Apostolul Pavel, care de nenumărate ori a fost încercat, purtând pe trupul său semnele pătimirii lui Hristos pentru a arăta lumii că cel botezat în credinţa creştină trebuie să fie înainte de toate pildă de credinţă şi de jertfă mucenicească. Mai mult, viaţa Sfântului Pavel a fost ferită de duhul mândriei prin suferinţă şi boală. El le vorbeşte corintenilor despre boala pe care Dumnezeu a pus-o în trupul său ca să nu se trufească: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Corinteni 12, 7).

Dacă luăm în calcul raportul dintre patimă şi afect, ca element natural al firii umane, observăm că există două posibilităţi în dezvoltarea negativă sau pozitivă a acestora. Prin urmare, în ascensiunea sa duhovnicească, nevoitorul se poate folosi de afecte ca resort spre desăvârşire. Demersul său trebuie să fie dozat spre dobândirea celor veşnice şi nu spre deşertăciunile lumii. În felul acesta se conturează sensul pedagogic al pătimirii, ca medicament şi remediu în restaurarea firii chinuite de păcat. Acesta este propriu-zis pasul prim al procesului de purificare, asociat de Sfântul Părinte cu rezultatul unei pomeniri permanente a lui Dumnezeu în inimă. Numai în această stare, cel încercat îşi poate începe demersul mistic dozat spre atingerea scopului ultim, desăvârşita întâlnire cu Mântuitorul Hristos în ceruri: „Pentru aceasta a îngăduit să fii în necazuri. Iar uneori şi pentru ca să nu te abaţi şi să-L mânii, şi astfel, pe lângă pedeapsa ce-ţi vine, să te şi piardă de la faţa Lui. Nu mai vorbesc de necinstirea lui Dumnezeu şi de celelalte blasfemii ce se nasc din viaţa îndestulată şi din lipsa de frică, chiar dacă nu ar îndrăzni cineva să înşire cele mai înainte spuse. Pentru aceasta a înmulţit prin patimi şi supărări pomenirea Lui în inima ta, şi prin frica de cele potrivnice te-a trezit şi te-a adus la poarta milei Lui. Şi prin izbăvirea de ele şi de pricinile lor ţi-a semănat dragostea faţă de El. Şi, sădind în tine dragostea, te-a apropiat prin cinstea de fiu şi ţi-a arătat cât de bogat este harul Lui. Căci de unde ai fi cunoscut această mare purtare de grijă şi ocrotirea Lui, de nu ţi s-ar fi întâmplat ţie cele potrivnice? Pentru că, de cele mai multe ori, mai ales din acestea se înmulţeşte dragostea de Dumnezeu în sufletul tău, adică din cunoaşterea darurilor Lui şi din aducerea aminte de mărirea purtării Lui de grijă. Toate aceste bunătăţi ţi se nasc din cele ce te întristează, ca să înveţi să mulţumeşti. Drept aceea, pomeneşte pe Dumnezeu, ca şi El să te pomenească totdeauna. Şi, pomenindu-te şi izbăvindu-te, vei lua de la El toată fericirea” (Filocalia X, cuv. V, p. 50).