Lumina Învierii, calea spre mântuire

În fiecare an, în perioada primăverii, anotimpul renașterii şi al speranţei, primim în sufletele noastre, după o perioadă de pregătire în Postul cel Mare, lumina cea vie a praznicului Învierii Domnului Iisus Hristos, cea mai mare sărbătoare a creştinismului, cu o importanţă şi o simbolistică deosebite.

Învierea reprezintă punctul central al lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos prin care a răscumpărat prin Jertfa Sa de pe Cruce pe omul căzut în moartea cea grea a păcatului: „Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15). Acest praznic reprezintă cea mai solemnă şi mai mărită zi din tot anul bisericesc, fiind momentul trecerii omului dintru întunericul cel greu al păcatului şi al morţii la lumina cea dătătoare de viaţă: „Că din moarte la viaţă și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi” (Cântarea 1, Canonul Paştilor). Sfântul Iustin Popovici scoate în evidenţă esența praznicului Sfintei Învieri: „Toată istoria creştinismului nu este altceva decât istoria unei singure şi unice minuni, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creştinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a doua venire” („Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filosofiei”).

Sărbătoarea mai este cunoscută şi cu numele de Paști, nume cu origine ebraică, de la pessah, care înseamnă „trecere”. Pentru evrei, sărbătoarea este limitată doar la sensul propriu al cuvântului, fiind un eveniment eminamente istoric din perioada vechi-testamentară, amintind de momentul ieșirii acestora din robia Egiptului şi trecerea lor prin Marea Roşie (Ieşirea 12, 1-11). Acest moment reprezenta un nou început al poporului ales, trecând din jugul greu al robiei la libertatea şi la naşterea unui nou popor. În vremea aceea, Dumnezeu a rânduit ca poporul eliberat din robie să celebreze Paştile în prima lună a anului, fiind primăvara, sărbătoare la care să se aducă jertfă un miel pe care să-l consume, fiind o jertfă sângeroasă. Mielul întruchipează puritatea şi bunătatea, fiind jertfă de curăţare a păcatelor şi de pace.

Pentru creştini, semnificația sărbătorii s-a schimbat odată cu Învierea din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos. Trecerea a căpătat un sens duhovnicesc, fiind mutarea de la moarte la viaţă, de la păcat la curăție şi de la întuneric la lumină. Jertfa Mântuitorului a ridicat firea cea căzută a oamenilor şi a făcut-o din nou părtașă Împărăției lui Dumnezeu, deoarece „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9). Mântuitorul Însuşi spune despre Sine: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

În contextul nou-testamentar, jertfa şi-a schimbat caracterul: de la o jertfă sângeroasă, aceea a mielului pascal, la Taina Euharistiei, în care Iisus Hristos Se dă pe Sine ca Jertfă, prin Trupul şi Sângele Său, în mod real, dar nesângeros, sub forma pâinii şi a vinului. Sfânta Taină a Euharistiei a fost instituită în timpul Cinei celei de Taină, prin cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” (Ma­tei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22, 19) şi „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 27-28). Acest moment prefigurează Pătimirea de pe Golgota, Jertfa şi Învierea, momente absolut necesare în iconomia mântuirii şi a instituirii Euharistiei, pentru că jertfa euharistică este strâns legată de Jertfa de pe Cruce. Prin Sfânta Euharistie, fiecare om se face părtaș al Jertfei lui Hristos, al morţii şi al Învierii Sale.

Învierea Domnului, evenimentul central al creștinătății, este trecerea omului din moarte la viaţă, dar este şi primirea harului dumnezeiesc în inima curată a fiecărui credincios.

Este nevoie deci ca omul să se pregătească pentru a trăi minunea Învierii în chip personal. Astfel, în pregătirea primirii Învierii Domnului, creștinii sunt îndemnați să înmulțească rugăciunea şi faptele bune pe care să le unească, de­sigur, cu postul, dar, totodată, sunt chemați la curățirea sufletului de zgura păcatului prin Spovedanie. Toate acestea îl conduc pe om spre a se învrednici de a vedea „lumina cea adevărată” şi a primi „Duhul cel ceresc”. Cel ce se înfrânează de la rele, cel ce se spovedește, cel ce doreşte cu tot dinadinsul să se învrednicească să primească pe Hristos trebuie să fie atent şi să persevereze pe calea cea dreaptă, fără a se abate, căci aceasta nu este decât amăgire, o iluzie, şi „cel ce iubește primejdia va cădea într-însa” (Isus Sirah 3, 25). Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Omul trebuie să-şi păzească simțurile, pentru că simțurile sunt poarta păcatului şi prin ele lucrează diavolul” („Paza celor cinci simțuri”). Pentru a primi Sfânta Înviere cu inima curată este important să ne gătim sufletul şi să îl curățăm, fiind vrednici spre a primi „Lumina lui Hristos” care „luminează tuturor”.

Întotdeauna postul trebuie unit cu rugăciunea, pentru a-l întări pe om în urcuşul său duhovnicesc spre cel mai important praznic al întregii creștinătăți, conturând perspectiva apropierii de Dumnezeu. Prin rugăciune, harul Duhului Sfânt coboară în sufletul golit, lăcaşul Duhului lui Dumnezeu în om, ajungându-se la plinătatea credinţei. Se poate constata uşor că nu poate exista şi nici nu poate fi imaginată o viaţă religioasă fără rugăciune. Prin rugăciune ne deschidem sincer sufletul lui Dumnezeu, precum florile îşi deschid petalele către soare, spre a primi lumină, căldură şi viaţă. Putem astfel să tindem mereu spre o comunicare din ce în ce mai deplină cu El. Ea exprimă nostalgia fiinţei umane după Creatorul ei, aşa cum spunea Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut, Doamne, să tindem spre Tine şi neliniștit este sufletul nostru până se va odihni în Tine” (Confesiuni I 1, 1). Îndemnul la rugăciune a fost dat de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, Care ne îndeamnă să stăruim întru aceasta: „Privegheați şi vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41).

Între toate acestea nu trebuie să uităm de milostenie, primind îndemn la înmulţirea faptelor bune, deoarece „credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 17). Sfântul Luca al Crimeei dă un îndemn foarte concludent: „Iubiţii mei în Hristos, să facem din toată inima faptele milostivirii, socotind pierdută ziua în care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba bună, fie împărtăşindu-i din inimă necazurile şi suferințele, fie mijlocind prin rugăciune pentru el înaintea lui Dumnezeu” („La porţile Postului Mare. Predici la Triod”).

Pe calea spre Hristos, omul trebuie să fie curat de toate păcatele, pe care să le mărturisească în faţa lui Dumnezeu Atotmilostivul. După ce omul s-a curăţat de faptele sale, înfrânându-se de la păcat prin post, rugăciune şi fapte bune, acesta trebuie să ajungă spre a se desăvârși prin pocăință. Taina Spovedaniei este un izvor al plânsului duhovnicesc şi al lacrimilor spirituale şi taină a învierii spirituale.

Postul, rugăciunea, faptele bune, pocăința, toate acestea îl fac vrednic pe om spre a se împărtăși din Izvorul vieţii şi al bucuriei, spre a-L primi în suflet pe Hristos Cel înviat. Ca o concluzie a acestui urcuș duhovnicesc, Sfântul Ioan de Kronstadt spunea: „Iată mijloacele care garantează nădejdea creştină: rugăciunea, mai cu seamă cea deasă, mărturisirea sinceră a păcatelor, când ne rugăm, citirea deasă a cuvântului lui Dumnezeu şi mai ales împărtăşirea cât mai deasă cu de viață făcătoarele Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos” („Viaţa mea în Hristos”).

Am văzut până acum ce presupune pregătirea pentru împărtăşirea de bucuria sărbătorii Învierii Domnului, dar nu trebuie să uităm un alt aspect încărcat de semnificație şi simbolistică: Duminicile Postului Mare. În această perioadă, duminicile au avut rol pregătitor, o călătorie spre a primi Lumina cea adevărată a Mântuitorului Hristos.

La finalul postului ajungem la punctul cel mai important, al Învierii Mântuitorului Hristos. Sărbătoarea presupune o comuniune luminată şi sfinţită de Hristos Însuşi, Care vine spre noi, Care ne cheamă, Care ne aşteaptă, Care ne iartă, Care ne îmbrățișează şi Care ne iubește, aşa cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan: ,,Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Spre El ne îndreptăm cu toţii paşii, nădăjduind la lumina Lui, ca El Însuşi să rămână cu noi şi în noi pentru veşnicie.

Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos, ca izvor de lumină, înnoire şi viaţă veşnică, este Cel care ne cheamă să răspândim lumină în viaţa semenilor noştri, prin faptele concrete ale iubirii, păstrându-ne nădejdea în pronia divină şi să nu ne potrivim cu acest veac, ci să ne schimbăm prin înnoirea minții (Romani 12, 2), pentru că „Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 7). Să ne dăruiască tuturor lumină şi viaţă veşnică, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemați, ca să fiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre” (Coloseni 3, 15).