Maica Domnului - mijlocitoarea neamului omenesc

Pentru cei familiarizați cu textele liturgice ale Bisericii, nu este greu să observe prezența covârși­toare a invocărilor Născătoarei de Dumnezeu nu doar la praznicele închinate ei sau Mântuitorului, ci și la oricare altă sărbătoare a vreunui sfânt, unde îi este dedicat cel puțin un tropar de la fiecare cântare. Aceasta se datorează rolului său unic de mijlocitoare către Fiul său și Dumnezeul nostru, Iisus Hristos. Iar faptul că este mijlocitoarea cea mai înaltă a oamenilor se întemeiază pe nașterea sa mai presus de fire, prin care a intrat într-o relație unică cu Dumnezeu, Căruia, după cum spun Părinții Bisericii, i-a dăruit trup și pentru aceasta a și primit numirea de Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. Cele legate de statutul special al Preasfintei în viața Bisericii constituie desigur una dintre dogmele fundamentale, pe care se cuvine să o cunoaștem și să-i arătăm credință.

Dincolo de cultul și învă­țătura Bisericii, ce trebuie percepute în sens real, iar nu abstract sau metaforic, mai există și experiența co­mu­nității eclesiale care dă mărturie de-a lungul istoriei despre grabnicul ajutor al Maicii Domnului în multe și diferite nevoi. De aceea, pentru lucrarea sa de mijlocire și ocrotire a neamului omenesc i se cuvin în chip deosebit laude și cântări de preamărire, care tot oamenilor vor aduce folos, prin aceea că îi așează într-o nouă relație doxologică, de această dată, dar nu mai puțin vie și aducătoare de bucurie. Din multitudinea de imnuri avute la îndemână, am ales spre exemplificare o parte din troparele închinate Născătoarei de Dumnezeu ce sunt cuprinse în Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Acest Canon, de pocăință prin excelență și cu o notă personală extrem de pronunțată, nu se deosebește întru nimic de restul cultului în ceea ce privește raportarea constantă la persoana Maicii Domnului, așa cum vedem că o laudă și îi cere ajutorul pentru o întoarcere curată spre pocăință și spre îndreptare.

Întruparea Unuia din Treime

Autorul Canonului înțelege dintru început că se află în fața tainei negrăite a credinței creș­tine: întruparea neînțeleasă de minte a Fiului lui Dumnezeu și prin aceasta chemarea omului la Împărăția cerurilor: „Lăudămu-te, bine te cuvântăm, închinămu-ne ție, Născătoare de Dumnezeu, că ai născut pe Unul din Treimea cea nedes­păr­țită, pe Unul Fiu și Dumnezeu; și tu însăți ne-ai deschis nouă celor de pe pământ cele cerești” (Cântarea 7). Odată cu întruparea Fiului, veșnicia se unește cu timpul finit, iar Dumnezeirea se unește cu firea muritoare a omului, arătând minunea care trece peste legile creației văzute: „Pe Fiul Cel fără de ani din Tatăl, sub ani L-ai născut, neștiind de bărbat, Născătoare de Dumnezeu. Minune străină! Că alăptând, ai rămas fecioară” (Cântarea 3). Paradoxul nu reprezintă aici doar o formă specifică limbajului teologic, ci încearcă să-i sugereze minții ome­nești că ceea ce se petrece, deși real nu poate fi circumscris de rațiunea omenească limitată: „Încăput-ai pe Cel neîncăput din fire; purtat-ai pe Cel ce poartă toate; alăptat-ai, curată, pe Cel ce hră­nește făptura, pe Hristos Dătătorul de viață” (Cântarea 8). Scopul Întrupării care este unirea dintre firea dumnezeiască și cea omenească, și în cele ce urmează îndumnezeirea firii omenești, nu s-ar fi putut săvârși fără pârga curată a firii omenești oferită Cuvântului de Fecioara Maria: „Din tine S-a îmbrăcat întru a mea frământătură Dumnezeu, Cel ce a zidit veacurile, Maică Fecioară, ceea ce ești nestricată și nu știi de bărbat, și a unit Lui firea omenească” (Cântarea 5).

Nașterea mai presus de fire

Preasfânta, prin nașterea ei, devine Maică a Pruncului dumnezeiesc, însă în același timp rămâne, contrar legilor firii create, și fecioară. Faptul că nașterea sa este una neobișnuită la oameni este arătat și prin lipsa durerilor nașterii, caracteristică tuturor urmașilor lui Adam: „Și ai născut și ești fecioară, și ai rămas întru amândouă cu firea, Fecioară. Cel ce S-a născut înnoiește legile firii, și pântecele a născut nesimțind dureri. Unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii; că face câte voiește” (Cântarea 4, al doilea canon). Suprafirescul și firescul se întrepătrund negrăit în nașterea Fecioarei, urzind înlăuntrul pântecelui ei trupul omenesc al lui Hristos: „Ca dintr-o porfiră s-a țesut trupul lui Emanuil înlăuntru în pântecele tău, Preacurată, ceea ce ești porfiră înțele­gătoare; pentru aceasta, Născătoare de Dumnezeu, cu adevărat pe tine te cinstim” (Cântarea 8, al doilea canon). Dumnezeu a luat și fire omenească, și chip de om, pentru a veni într-o apropiere desăvâr­șită de zidirea mâinilor Lui, iar aceasta s-a putut săvârși doar prin nașterea din Fecioară: „Pântecele tău ne-a născut nouă pe Dumnezeu, cu chipul ca și noi; deci ca pe un Ziditor al tuturor, roagă-L, Născătoare de Dumnezeu, ca prin rugăciunile tale să ne îndreptăm” (Cântarea 6). Taina nașterii celei mai presus de fire ce s-a săvârșit în Preasfânta nu o putem pricepe, însă se cuvine să o primim cu credință și să-i aducem închinare, ca ceea ce ne introduce în cunoaș­terea tainei divino-umanității lui Hristos: „Nașterii tale celei mai presus de fire ne închinăm, nedes­păr­țind slava cea după fire a Pruncului tău, Născătoare de Dumnezeu; ca Cel ce este unul după față, se mărturisește îndoit după fire” (troparul după Fericiri).

Mijlocitoarea

Din cele spuse până acum observăm că sensul mijlocirii Maicii Domnului este unul îndoit sau în două direcții. Mai întâi mijlocește întruparea Fiului pentru a asuma firea omenească și apoi, în sens invers, solește către Fiul pentru oameni. În ambele ipostaze rolul ei este acela de a împăca cele despăr­țite: „Născătoare de Dumnezeu, nădejdea și ajutătoarea celor ce te laudă pe tine, ridică de la mine lanțul cel greu al păcatului și, ca o stăpână curată, mă primește pe mine cel ce mă pocăiesc” (Cântarea 1). Preasfânta Fecioară, prin rugăciunile și mijlocirile ei pentru oameni, L-a făcut pe Cuvântul să ia trup omenesc, de aceea acum ea și poate să-L facă milostiv pe Fiul ei: „Preacurată Stăpână Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor ce aleargă la tine, și limanul celor înviforați, pe Milostivul și Făcătorul și Fiul tău, fă-L milostiv mie cu rugăciunile tale” (Cântarea 2).

Perspectiva eshatologică

Ajutorul Maicii Domnului nu se limitează la nevoile vieții pămân­tești, ci în principal mijlocește în orice chip pentru mântuirea omului: „Mântuiește-mă pe mine, cel ce mă smeresc, care am viețuit cu semeție, tu care ai născut pe Cel ce a înălțat firea cea smerită, Preacurată” (Cântarea 4). Prezența Maicii Domnului ne însoțește de-acum întreaga viață, ba chiar nădăjduim să aflăm prin ea - care se va afla de-a dreapta Judecătorului - mila lui Hristos la însăși Ziua Judecății, dacă vom cere cu osârdie mijlocire încă de aici: „Ca una ce ai născut bucuria, dă-mi plângere prin care să pot afla mângâiere, dumnezeiască stăpână, în ziua ce va să fie” (Cântarea 9).