Maica Domnului, obârșie de Viață

În cultul ortodox Maica Domnului este numită foarte des „mijlocitoare” sau „rugătoare fierbinte către Dumnezeu”. În textul următor încercăm să vedem ce înseamnă mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu având ca bază documentară un text teologic mărturisitor al unui autor bizantin din secolul 14, Mitropolitul Teofan al Niceei.

Problema naturii sau a modului mijlocirii Maicii Domnului nu este o temă nouă, ea a fost dezbătută de părintele Dumitru Stăniloae într-un studiu cuprinzător numit „Maica Domnului ca mijlocitoare”, în revista „Ortodoxia” a Patriarhiei Române (nr. 4/1950), în care valorifică tradiția teologică bizantină reprezentată prin Mitropolitul Teofan al Niceei, precum și alți autori isihaști. Contribuție la această temă a adus și teologul contemporan diac. prof. dr. Ioan Ică jr. de la Sibiu, în volumul „Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei” (Ed. Deisis, 2008), de unde am cules textele folosite în articolul de față.

Natura mijlocirii Maicii Domnului nu este lipsită de im­por­tanță pentru teologia ortodoxă și mai ales pentru viața Bisericii, pentru că această idee stă la baza cinstirii Maicii Domnului și a conturării rolului ei în iconomia mântuirii. Dacă mijlocirea Maicii Domnului este considerată ca o intervenție morală sau juridică pe lângă Dumnezeu pentru umanitate, atunci și relația noastră cu Născătoarea de Dumnezeu este una exterioară, cel mult morală. Dacă mijlocirea ei, ca și a sfinților în general, are un caracter exterior, moral sau etic, se ajunge la relativizarea sfințeniei, a rolului icoanei și a sfintelor moaște, ca realități care sunt folositoare, dar în același timp pot lipsi.

În esență, a o numi pe Maica Domnului doar rugătoare sau mijlocitoare într-un sens exterior, datorită meritelor ei excepționale, duce la o trăire a relației cu ea în termenii unui pietism sau sentimentalism exacerbat sau „nemotivat”, după expresia monahului athonit Teoclit Dionisiatul. Numirile ei date în unele cântece religioase compuse în medii evlavioase (ex. „O măicuță sfântă”), suprasolicitarea suferinței ei personale, provocată de Răstignirea Fiului ei, care este transferată la nivel cosmic și veșnic, sau scrieri evseviste de genul „Epistolia” sau „Visul” Maicii Domnului sunt reflexele unor trăiri și raportări care sunt alienate de învățătura dogmatică a Bisericii și de experiența sfințeniei, a rugăciunii și ajutorului Maicii Domnului.

„Maica Domnului e unită la maximum cu Hristos din care izvorăște harul”

Rolul central al Maicii Domnului în Biserică și în iconomia mântuirii așa cum este exprimat în teologia răsăriteană ortodoxă nu este dat de o abundență de merite dobândite de Născătoarea de Dumnezeu, ci de relația ei specială și unică cu Fiul lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Maica Domnului mijlo­cește pentru că e unită la maximum cu Hristos din care izvorăște harul, nu pentru că Dumnezeu ține seama de meritele ei”. Maica Domnului nu mijlocește la Hristos pentru ca Acesta să trimită harul în chip exterior de Maica Domnului, har care venind la noi o ocolește pe Născătoarea de Dumnezeu, ci harul Fiului ei se transmite la noi prin intermediul ei. În acest sens, Mitropolitul Teofan al Niceei, vrând să alcătuiască o imagine a acestei învățături, spune că dacă Hristos este Capul de la care vine tot harul, Maica Domnului este gâtul prin care harul ajunge la Trup sau la mădularele care alcătuiesc Trupul, adică Biserica: „Iar mijlocitor și ca un inel de legătură între acest Cap și Corp, care leagă între ele toate ca un gât, e binele supranatural elogiat de noi acum, podoaba supranaturală a Bisericii, Mama lui Iisus, cea care poartă în chip nemijlocit Capul cel mai presus de întregul corp, iar prin rang e a doua directă după Cap”.

Maica Domnului este numită izvor al harului pentru că firea ei umană devine punct de iradiere a harului pentru ceilalți oameni, așa cum într-un mod inferior ei, și sfinții devin puncte de iradiere ale harului pentru toți.

Mitropolitul Teofan al Niceei spune: „Căci de aceea e numită de Părinții teologi și «izvor al harului» și al apei pururea vii și «izvor obârșie de Viață», ca una care primește întreg harul ascuns al Duhului și-l repartizează și împarte îmbelșugat celor din afară aducându-l astfel la arătare. (...) Căci nimeni din cei care după Hristos au viețuit potrivit lui Hristos și au străbătut în chip diferit calea Evangheliei n-ar fi ajuns la scopul și la sfârșitul fericit căutat fără conlucrarea ei, precum nici fără ajutorul Duhului. Căci de unde altundeva ar fi avut parte de aceasta decât prin cea care este izvorul apei pururea vii și al harului, așa cum nici la lumina soarelui nu s-ar face părtaș cineva decât de la discul soarelui”.

Această poziție de intermediere între Hristos și Biserică a Maicii Domnului ne arată că ea este legată ontologic și intim cu fiecare credicios din Biserică și de aceea ea este pomenită des în rugăciunile Bisericii. Sentimentalismul și trăirea evlavioasă a credinței trebuie să aibă la bază o raportare corectă și în adevăr față de Născătoarea de Dumnezeu, știind că pentru a fi în comuniune cu ea trebuie să fim în comuniune cu Fiul ei, cu Mântuitorul Iisus Hristos, și cu Tatăl și Duhul Sfânt, care sunt nedespărțiți de Fiul. Faptul că Maica Domnului este mijlocitoare harică pentru noi ne arată că nevoința ascetică, rugăciunea, postul, cultivarea virtuților, despătimirea și eliberarea de păcate sunt căile unice și sigure de a o mulțumi pe Maica Domnului și a deveni receptacole ale harului care ne vine de la ea.

Chipul iubirii materne a Maicii Domnului

În raport cu Maica Domnului, noi cei din Biserică nu suntem fii adoptați în mod juridic, declarați fii ai ei în chip exterior, ci devenim fii în măsura în care, unindu-ne cu Hristos, harul care se coboară de la El prin Maica Domnului ne face după chipul Său, adică fii ai Maicii Domnului. Dragostea maternă cu care Născătoarea de Dumnezeu ne împresoară ne arată că ea participă la viața noastră nu ca cineva străin de noi și din exterior, ci, în mod intim, ea este legată de trăirile, căderile, sufe­rințele și ridicările noastre, și ea are o iubire compătimitoare față de noi, sau cosuferindă cu su­ferințele noastre, o iubire prin care ea trăiește împreună cu fiecare credincios în parte și este interesată de destinul fiecăruia în parte, precum și al tuturor ca adunare sau comuniune a celor ce cred și sunt uniți în Biserică. Teofan al Niceei prezintă în termeni foarte cuprinzători chipul iubirii materne a Maicii Domnului: „Cineva și-ar putea însă reprezenta oarecum nedeslușit bunătatea ei cuvenită lui Dumnezeu față de noi dacă și-ar putea imagina o dispoziție blândă, iubitoare și afectuoasă de îndurări materne pline de compasiune și gingășie față de un copil frumos și bun, și acesta singur-născut și bine îngrijit fiind el mai ales la vârsta copilăriei; o mamă care uită aproape cu totul de ale sale, ba chiar și de ea însăși, și devine întreagă a celui foarte drag ei și se dedică în întregime purtării de grijă de el, părând că trăiește mai mult în acela decât în ea însăși: drept pentru care când acesta este bolnav, e neputincioasă și ea, când e întristat, suferă împreună și ea, când el plânge, lăcrimează împreună și ea, când se bucură, se veselește împreună și ea, simte schimbările și afecțiunile aceluia ca pe un membru sau măruntai propriu sau, mai bine zis, și-ar da bucuros viața ei pentru viața lui. Dacă și-ar putea reprezenta cineva acestea și unele ca acestea, atunci ar putea schița cumva modest adâncul iubirii, purtării de grijă și afecțiunii față de noi a Mamei lui Dumnezeu (...)”.

Această centralitate a Maicii Domnului în iconomia mântuirii nu înseamnă uzurparea locului lui Hristos sau al Duhului Sfânt sau al Tatălui, ci ne descoperă că Biserica este un organism ierarhic în care Maica Domnului își are locul ei și nu este despărțită de lucrarea Fiului ei, iar în Hristos este prezent și Duhul Sfânt și Tatăl. Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Biserica nu mijlocește pe Hristos credincioșilor ca o masă amorfă, ci ca organism ierarhic. Pe Hristos îl avem prin organismul Bisericii și prin ierarhia Bisericii”. Tot teologul român spune că acestă organizare ierarhică a Bisericii de pe pământ reflectă și prelungește organizarea ierarhică a lumii cerești, iar el explică: „Dacă preotul mijlocește harul pentru parohia lui, arhiereul pentru eparhia lui, ce ne oprește să admitem că Maica Domnului mijlocește harul pentru toată creștinătatea? Omoforul ei de arhiereu se întinde peste credincioșii din lumea întreagă. «Bucură-te, acoperământul lumii cel mai lat decât norul», cântă Biserica. Iar Cazania noastră o numește «mijlocitoarea tuturor creștinilor»”.