Mărturii în urcuşul spre Înviere

Vorbind despre forţa persuasivă şi taumaturgică a cuvântului dumnezeiesc, Sfântul Apostol Pavel spune că acesta este „viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri”. De aceea, mai spune el, înlăuntrul omului credincios aceasta pătrunde „până la despărţitura dintre suflet şi duh, dintre încheieturi şi măduvă” (cf. Evr. 4, 12). Distingem astfel o primă treaptă a ridicării noastre din suferinţă şi durere către mântuitoarea Înviere.

Tocmai pentru că este viu, cuvântul lui Dumnezeu este prin sine însuşi lucrător. Această mişcare generică de la suferinţă la vindecare şi tămăduire se identifică mai cu seamă în viaţa celui ce a acumulat prin credinţă şi rugăciune posibilitatea unei participări directe la autenticul experienţei liturgice. Cu toate că de multe ori devine greu, şi pentru unii dintre noi aproape imposibil, ca omul să se menţină în această stare de prezenţă a harului. Dincolo de orice obstacol, la Dumnezeu „toate sunt cu putinţă celui ce crede” (cf. Mc. 9, 23). De aceea, vorbind despre „tămăduitoarea mântuire” şi căutând atât de des să dobândim cărarea spre ea, este firesc să cugetăm mai întâi la „suferinţă”, ca primă treaptă de smerenie a minunatului urcuş spre Înviere.

Între „plăcere şi durere”

Există, din nefericire, un parcurs dramatic al „suferinţei”, ca prim impuls adamic al despărţirii primordiale de Paradis. Începând de la Cartea Facerii, descoperim că repudierea omului căzut este o mişcare continuă între „plăcere şi durere” (cf. Fac. 3, 15-19). Printre numeroasele descrieri vechi-testamentare despre condiţia decadentă şi suferindă a omului, exemplificările Psalmilor fac să străbată un mesaj puternic al lipsei de Dumnezeu în această regretabilă povară. Ea este generată în primul rând de depărtarea flagrantă de Creator (ca Izvor al sănătăţii noastre) şi de starea de decadenţă a păcatului (ca patologie maladivă): „Că ziua şi noaptea s-a îngreunat peste mine mâna Ta şi am căzut în suferinţă când ghimpele Tău mă împungea” (Ps. 31, 4). Din această închisoare de patimi, omul nu se mai poate elibera singur, ci numai ajutat de harul lui Dumnezeu: „Închis am fost şi n-am putut ieşi. Ochii mei au slăbit de suferinţă. Strigat-am către Tine, Doamne, toată ziua, întins-am către Tine mâinile mele” (Ps. 87, 9-10).

În viaţa sa cotidiană, cel „risipitor de cele sfinte” se adânceşte treptat în abisul unei suferinţe lăuntrice. În această stare, diferită în primă instanţă de integritatea fizică a omului, suferinţa apare fără formă concretă, decantându-se într-un puternic sentiment de „gol sufletesc”. Este ceea ce numim astăzi cu precădere în termeni comuni „stres” sau „angoasă socială”: „Toate zilele lui nu sunt decât suferinţă şi îndeletnicirea lui nu-i decât necaz; nici chiar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este deşertăciune” (Eccl. 2, 23).

Sfinţii Părinţi identifică această primă formă a suferinţei prin termenul de „deznădejde”, definind-o ca „locuitoare a pagubei, tovarăşă a eşecului, premergătoare exilului, aducere aminte de rude, asociată a strâmtorării, însoţitoare a akediei, întristare a gândurilor, vierme al trupului, legătură a captivităţii” (Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile - despre cele opt gânduri ale răutăţii şi replici împotriva lor, Comentarii ieromonah Gabriel Bunge, Traducere şi prezentare diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 60). 

Ebed Iahve

Din punct de vedere vechi-testamentar-mesianic, suferinţa este afierosită ca remediu soteriologic. Profeţii vorbesc astfel la modul confirmativ despre „Cel Ce ridică păcatele lumii” şi, prin suferinţa Sa, pe Cruce le pironeşte. Prorocul Isaia, în magistralul său capitol 53, vorbeşte despre paradoxul mântuitor al suferinţelor lui Ebed Iahve (Robul lui Dumnezeu), întrucât „El a luat asupră-Și durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu” (Is. 53, 4). Şi continuă: „Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte” (Is. 53, 7-8). Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea ca noi să înţelegem, prin gura prorocului, că la Mântuitorul Hristos suferinţa s-a ridicat la cea mai înaltă şi posibilă formă, devenind patimă (pătimire). În consecinţă, „din cele arătate rezultă că Ebed Iahve, sluga lui Dumnezeu care suferă, se substituie unui număr mare de oameni care ar trebui să sufere în locul Lui. Mulţi dau pe Unul, şi Unul este Domnul Iisus Hristos, care la propriu ispăşeşte păcatele tuturor. Această solidaritate umană, dezvoltată de Prorocul Isaia, este o însuşire pe care Și-o va impropria Mântuitorul, rămânând pentru totdeauna forma cea mai înaltă a slujirii Sale arhiereşti” (IPS Irineu Popa, Iisus Hristos este Acelaşi..., Craiova, 2010).

Suferinţa mântuitoare

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel ne arată că „suferinţa” poate fi în mod esenţial o stare de har mântuitoare, dacă se păstrează şi se sprijină pe virtutea credinţei: „Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi” (Rm. 12, 12). Exegeza modernă vede în însemnarea paulină o similitudine cu practica filosofiei cinice sau stoice, dat fiind faptul că „îndemnurile sale ar fi fost o chemare de a ignora suferinţa; dar, deşi filosofii cinici nu puneau preţ pe reputaţie, ei foloseau replica sarcastică. Povaţa Mântuitorului Hristos şi sfatul lui Pavel au de-a face mai mult cu convingerea evreilor că Dumnezeu va judeca cu dreptate şi că totodată credincioşii se pot dărui Lui” (cf. Craig S. Keener, Comentariu cultural- istoric al Noului Testament, Oradea, 2020, p. 545).

Nu în ultimul rând, dacă vorbim despre caracterul eclesial al „suferinţei”, trebuie să cercetăm negreşit epistola Sfântului Apostol Iacob, ruda Domnului. Această nepreţuită însemnare a fost rânduită de Biserică prima între cele şapte pericope evanghelice ce se citesc la Taina Sfântului Maslu: „Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe prorocii care au grăit în numele Domnului... Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi” (Iac. 5, 10-13).