Mărturisirea lui Hristos şi jertfa credinţei până la sânge, expresia teologică a martiriului

Biserica Mântuitorului Hristos a repurtat în primele veacuri adevărate probe de foc în mişcarea ei spre eschaton. Din această perioadă ne rămâne viu şi lucrător îndemnul spre mărturisire al Apostolului: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Maran atha! (Domnul vine)” (1 Cor. 16, 22). Din acele momente ale luptelor pline de încercare şi de biruinţă mucenicească şi până astăzi, învăţătura ortodoxă laudă şi preamăreşte îndrăzneala apologetică a celor ce s-au făcut de bunăvoie „ca o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Rm. 12, 1). 

Din acest nesfârşit ogor de îngenuncheri trupeşti şi de biruinţe duhovniceşti răsar ca spice ale Învierii mucenicii lui Hristos, care prin sângele vărsat au ridicat în suflete altare mântuitoare de euharistică împărtăşire. De aceea, fiecare moment jertfelnic devine cronologic însemnat în posteritatea hagiografică a Bisericii. Cu toate acestea, rămâne în fapt un vid de pricepere pentru omul contemporan. Cum şi de ce s-au jertfit aceşti oameni pentru „idealurile lor”? Iată o întrebare pe care suntem datori să o desluşim încă o dată, ca apologie şi argumentare în actualitatea antitezelor.

Mucenicii - „prietenii Mirelui”

În rânduiala noastră bisericească, găsim nenumărate argumente pentru cinstirea Sfinţilor Mucenici. În primul rând, ei sunt numiţi „prietenii Mirelui”, statut şi calitate dobândite cu multă osteneală. Ei sunt antitezele sociale pe care Biserica şi-a aşezat neclintita temelie, pe care „nici porţile iadului nu o vor putea birui”!

Sfinţii Mucenici sunt exemplele cele mai grăitoare de dreaptă mărturisire, urmând fără compromisuri valoarea supremă a Adevărului înomenit şi împlinind ad litteram cuvintele Scripturii: „La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este Cel Care grăieşte întru voi” (Matei 10, 18-20). Pornind de aici, Sfinţii Părinţi au reuşit să dea expresie unei adevărate „teologii a martiriului”, lăsată moştenire Bisericii ca un dar nepreţuit de viaţă sfântă. Mai mult, această bogăţie de mărgăritare duhovniceşti este păstrată „într-o formă cerească şi de textele liturgice ale Bisericii Ortodoxe. Octoihul Mare, cu teologia cântată a Martiricelor, Triodul cu imnografia martirică, Penticostarul cu Martiricele lui, cele 12 Minee, cu praznicul teologic al stihirilor şi al Slavelor de la Vecernie, dar şi cu minunatele Canoane ale Mucenicilor, cu Sedelnele, Condacele şi cealaltă imnografie a Utreniei, toate textele liturgice ale Bisericii cuprind o bogăţie nesecată de teologie a martiriului” (Arhim. Spiridon Bilalis, Martirii Ortodoxiei. Teologia Martiriului, Ed. Christiana, Bucureşti, 2016, p. 12).

Primele martirologii

Cele mai vechi mărturii despre cinstirea Sfinţilor Mucenici şi, totodată, fundamentul „teologiei martiriului” le găsim negreşit în Sfânta Scriptură. Sfintele Evanghelii, de pildă, au constituit o sursă de inspiraţie pentru primele martirologii ale Bisericii. Avem aşadar ca punct de referinţă „pătimirile Mântuitorului Hristos”, exemplu concludent al modului în care autoritatea statală acţionase asupra Celui prins, judecat, batjocorit şi schingiuit şi în cele din urmă condamnat la moarte prin răstignire. Pe de altă parte, Sfântul Luca istoriseşte în cartea Faptele Apostolilor dramaticul moment al lapidării Sfântului Arhidiacon şi Protomartir Ştefan: „Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte du­hul meu! Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit” (Faptele Apostolilor 7, 59-60). Urmând exemplul biblic, Martirologiile s-au constituit pe următoarea structură: „Fapte (acta sau gesta proconsularia)” şi „Pătimirile (passiones)”. „Prin aceste Fapte s-au păstrat procesele verbale ale judecăţii creştinilor făcute înaintea guvernatorilor romani şi a altor conducători. S-au păstrat foarte puţine astfel de procese verbale, iar acestea au ajuns în posesia creştinilor care trăiau la curţile imperiale. Valoarea proceselor verbale ale judecării creştinilor este inestimabilă. În Pătimiri, al doilea tip de martirologii vechi, s-au păstrat relatări valoroase ale creştinilor care au fost martori oculari sau ale scriitorilor bisericeşti contemporani cu cele întâmplate” (cf. ibidem, p. 13).

Mucenicii Noului Testament

Revenind la pildele biblice ale mucenicilor, trebuie să ne amintim de „martirologiul sfinţilor prunci”, ucişi de Irod, consemnat în Evanghelia după Matei (cf. Matei 2, 16-18); martiriul Sfântului Ioan Botezătorul (cf. Matei 14, 3-4) şi, nu în cele din urmă, despre uciderea mucenicească cu pietre a Sfântului Arhidiacon şi Întâiul Mucenic Ştefan. Ultimul dintre ei este evocat în cuvinte alese de Sfântul Grigorie de Nyssa, care a privit cu admiraţie spre puterea duhovnicească a jertfei sale: „Ştefan cel plin de înţelepciune şi de har este chemat spre ajutorarea Apostolilor de către Duhul Sfânt. Şi nimeni nu îl considera pe acesta, din pricina diaconiei lui, mai prejos decât se înţelege a fi vrednicia apostolică după ce şi Pavel l-a văzut pe acesta ca diacon al tainelor lui Hristos... Căci în acelaşi fel în care focul care cuprinde materia poate să îşi înalţe flacăra la înălţime şi să fie mai strălucitor decât zorii zilei, la fel şi Duhul Sfânt, unindu-se cu geniul lui Ştefan, face vădite razele harului. Căci toţi se uitau către el...” (Sf. Grigorie de Nyssa, Elogiu Sfântului Întâiului Mucenic Ştefan, în PG 46, 705BC).

Negreşit, la toate exemplele muceniceşti din Noul Testament se adaugă şi complexa împlinire mărturisitoare a Sfântului Apostol Pavel. Experienţa sa mucenicească se constituie progresiv, fiind detaliată în amănunt pe întregul parcurs al epistolelor pauline. La rândul său, impresionat de personalitatea Apostolului Nea­murilor, Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează: „Cel mai mare lucru dintre toate îl avea în sine iubirea lui Hristos şi se considera că cu aceasta este mai fericit decât toţi... pentru el iadul era unul care nu putea să îl despartă de această iubire. Această despărţire ar fi fost pentru el iadul, pedeapsa, mii de rele, precum şi desfătările pe care le-ar fi reuşit în această viaţă; această iubire era pentru el lumea, îngerul, prezentul, viitorul, împărăţia, făgăduinţa, mii de bunuri; iar altceva care nu duce la aceasta considera că este un nimic, un lucru întristător... iar tiranii şi călăii care suflau cu mânie asupra lui erau neputincioşi să înţeleagă ce este pentru el moartea, iar pentru el pedepsele şi nenumăratele suferinţe sunt jocuri de copii; oricâte vor fi, întotdeauna le va îndura pentru Hristos. Căci pe toate acestea le îmbrăţişa... toate acestea pentru Hristos, pentru el erau ca o mulţumire” (Sf. Ioan Gură de Aur, La Sfântul Apostol Pavel, Omilia a II-a, în PG 50, 480; Idem, Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2015, pp. 257-263).

„Cinstirea mucenicului e imitarea lui”

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Omilia sa la Mucenici” (PG 50, 661-666), reuşeşte să creioneze o veritabilă icoană a celui mai important „eveniment” apologetic al Bisericii primare. Sfântul Părinte vorbeşte în primul rând despre o „imitaţie” permanentă a mucenicului, în logica virtuţii şi „filosofiei sale”, dincolo chiar de ziua lui de prăznuire. „Cinstirea mucenicului e imitarea mucenicului. După cum cei care fac fapte rele nu prăznuiesc sărbătorile nici când ţin sărbătorile, tot aşa cei virtuoşi prăznuiesc sărbătorile chiar şi când nu e zi de sărbătoare. Conştiinţa curată arată sărbătoarea” (Sf. Ioan Gură de Aur, Predici ... şi Cuvântări ..., p. 502).

Pilda de credinţă şi de virtute a mucenicului trebuie să se prelungească în viaţa credinciosului. Prezenţa creştinului în biserică, la sfintele slujbe, încununată cu buna-cuviinţă, cu smerenia şi starea de veghe (privegherea), trebuie purtată negreşit dincolo de ziduri, în viaţa proprie, ca o mucenicie duhovnicească pentru Hristos. „I-ai cinstit pe mucenici cu venirea ta, cu ascultarea predicii, cu râvna ta! Cinsteşte-i şi cu o plecare plină de bună-cuviinţă! Ca nu cumva, văzându-te cineva intrând în crâşmă, să spună că n-ai venit aici de dragul mucenicilor, ci ca să ai prilej să petreci mai mult, ca să-ţi satisfaci pofta cea rea. Spun aceasta nu ca să te împiedic să petreci, ci ca să te împiedic să păcătuieşti; nu te opresc să bei, ci te opresc să te îmbeţi. Nu-i vinul rău, ci necumpătarea. Vinul e darul lui Dumnezeu, necumpătarea, născocirea diavolului” (ibidem, p. 503).