Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Nemurirea sufletului și învierea celor adormiți în scrierile vechi-testamentare

Nemurirea sufletului și învierea celor adormiți în scrierile vechi-testamentare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Marinel Laurenţiu Marcu - 12 Mai, 2021

Cercetând scrierile Vechiului Testament, putem constata faptul că, atunci când se aduce în discuție ideea despre moarte, interesul principal îl reprezintă cauza acesteia și mai puțin natura ei. Astfel, moartea este înțeleasă ca pedeapsă a păcatului neascultării și nesupunerii omului față de Dumnezeu (Facere cap. 3). Dar moartea, ca pedeapsă pentru păcat, nu este privită atât de mult ca încetare a vieții fizice a unei persoane, cât o incapacitate a acesteia de a se mai ruga lui Dumnezeu. Rugăciunea îndreptată către Dumnezeu este un semn al vieții, iar inabilitatea de a o săvârși este un semn al morții, chiar și în viață fiind. Așadar, moartea, în Vechiul Testament, nu este văzută doar ca un simplu act fizic de încetare a vieții pământești, ci și ca o pedeapsă pentru păcat și, în consecință, o imposibilitate de a relaționa cu Dumnezeu.

Un aspect, cel puțin interesant, este acela că, deși vecinii Israelului (de exemplu, egiptenii) au practicat ritualuri sofisticate pentru a se proteja de demonii, spiritele și zeii care, potrivit credințelor lor, erau asociați morții, evreii antici se raportau la momentul morții ca la o realitate, ca la un sfârșit firesc al vieții pămân­tești, mai ales când cel decedat era de vârstă înaintată (Facere 25, 8). Moartea era percepută ca o mare problemă doar atunci când apărea prematur și când accentul nu mai era pus pe supraviețuirea poporului ales ca întreg, în strânsă relație cu Iahve (Dumnezeu), ci pe supravie­țuirea individului, al cărui deces părea că suprimă relația cu divinitatea. Aceasta a condus la respingerea de către proroci a ideii că odată cu moartea se sfârșește totul și la afirmația acestora că puterea lui Dumnezeu nu se oprește în fața morții, ci se extinde dincolo de moarte (Psalmii 15, 48, 72).

În Vechiul Testament, pe de-o parte, moartea era văzută ca un fenomen care afectează întreaga persoană umană, în care se regă­sesc, într-o unire indisolubilă, atât trupul, cât și sufletul. După moarte, persoana decedată (trup și suflet) coboară în Șeol (locuința morților), un loc aflat sub suprafaţa pământului (Iezechiel 31, 15-17; Psalmul 86, 13), un loc al prafului (Iov 17, 16), al întunericului (Iov 10, 21; Ieremia 13, 16), al liniştii (Psalmul 94, 17), al uitării (Psalmul 88, 12) și al jelirii (Iezechiel 31, 15); în unele pasaje scripturistice, este prezentat ca un loc represiv (Psalmul 48, 13-14), fără protecție divină (Psalmul 87, 3-5). Pe de altă parte, o persoană nu este, pur și simplu, anihilată odată cu moartea sa. Cei morți, aparent atât cei buni, cât și cei răi, coboară în Șeol, unde continuă să existe, însă doar într-o stare de somn sau odihnă, ei nemaifiind în comuniune cu Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu (Iahve) este prezent şi în Şeol (Psalmul 138, 8) şi este în stare să-i izbăvească pe cei de acolo (Psalmul 15, 10).

Credinţa evreilor în nemurire se poate observa în mai multe locuri scripturistice: ridicarea la cer a lui Enoh (Facere 5, 24); legământul dintre Dumnezeu şi Avraam (Facere 22, 16-18), judecata particulară (Amos 5; Ecclesiastul 12, 14), judecata universală (Isaia 66, 15-16; Isaia 24; Ioil 4, 2) etc.

Cartea Înţelepciunii lui Solomon, scrisă în limba greacă, în secolul I î.Hr., ne sugerează influența gândirii elenistice. Aici (în cap. 1, v. 11 și cap. 3, v. 1), pentru prima dată, este introdus conceptul de psyche (suflet) pentru a reda componenta spirituală (nemuritoare) a ființei umane în opoziție cu trupul său (material și trecător). Tot aici, nemurirea (cap. 3, v. 4; cap. 4, v. 1; cap. 15, v. 3) și ne­stri­căciunea (cap. 2, v. 23; cap. 6, v. 18) sunt prezentate drept calități ale naturii umane, oferite în dar de Dumnezeu celor drepți (cap. 8, v. 13, 17; cap. 15, v. 3).

Doctrina despre nemurirea sufletului, a judecăţii şi a răsplătirii într-o altă viaţă este însă în strânsă legătură cu învăţătura despre învierea trupurilor. Pe lângă trimiterile biblice indicate deja, mai sunt și alte texte ale Vechiului Testament care fac referire la existența vieții de după moarte și la credința în înviere: Osea 6, 1-3; Iezechiel 37; Isaia 24-27; Isaia 26, 19; Daniel 12, 1-3; 2 Macabei 7, 9-23; 2 Macabei 14, 46; 2 Macabei 12, 39-46 etc.

Profetul Osea descrie restaurarea lui Israel prin anunţarea venirii Domnului (Mesia): „După două zile din nou ne va da viaţă, iar în ziua a treia ne va ridica iarăşi şi vom trăi în faţa Lui” (Osea 6, 2). Prorocul Isaia anunţă că Dumnezeu „va înlătura moartea pe vecie” (Isaia 25, 8) şi tresaltă lăudând pe Domnul Savaot: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşlu­iţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 19). Iezechiel profețește învierea generelă a morţilor care va avea loc atunci când Dumnezeu va hotărî (Iezechiel 37, 12-14).

Unul dintre aceste texte scripturistice (Daniel 12, 1-3), scris în vremea persecuțiilor regelui Antioh al IV-lea Epifanes (175-164 î. Hr.), se referă în mod explicit la învierea membrilor poporului ales: unii (cei drepți) la viaţă veşnică, iar alţii (cei nedrepți) spre ocară şi ruşine veşnică (Daniel 12, 2). Mai mult, „cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor” (Daniel 12, 3).

În Cartea 2 Macabei, scrisă în limba greacă, în cea de-a doua parte a secolului II î.Hr., se afirmă, prin intermediul povestirii martiriului celor șapte tineri și a mamei lor, învierea drepților în zilele din urmă: „... Împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică… Ziditorul lumii, Care a zidit pe om de la naşterea lui, vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile Lui” (2 Macabei 7, 9-23). Tot în Cartea 2 Macabei se vorbește și despre mijlocirea sfinților din ceruri pentru cei vii și despre puterea rugăciunii celor vii pentru cei morți (cap. 12, vv. 37-46).

Așadar, putem observa, în textele vechi-testamentare evidențiate, abordări conceptuale variate privind viața de după moarte, de la credința într-o existență (post-mortem) întunecată (Iezechiel 31, 15-17), până la afirmarea credinței în învierea morților (Daniel 12, 1-3); viziuni eshatologice regăsite, de altfel, și în vremea Noului Testament, la grupările religioase de atunci: 1) Saducheii susțineau că moartea înseamnă încetarea totală a vieții și negau orice fel de înviere a morţilor; 2) Membrii comunității de la Qumran nu erau de acord cu învierea morților, ci credeau doar într-o existență angelică după moarte; 3) Esenienii credeau în nemurirea sufletului și în pedepsirea divină a păcatelor; 4) Fariseii credeau în învierea morţilor.

În concluzie, putem spune că Vechiul Testament se prezintă ca o „Carte” a unui lung șir de așteptări privitoare la venirea lui Mesia, la restaurarea făpturii umane şi la instaurarea Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu (Isaia 9, 6-7). Toţi patriarhii și profeții Vechiului Testament au avut credinţă în viaţa viitoare, cea după moarte, și spe­ranță că vor primi răsplata Împărăţiei cerurilor: „Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt călători… Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea Dumnezeu nu Se ruşinează de ei ca să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a gătit lor cetate” (Evrei 11, 13-16).

Citeşte mai multe despre:   moarte