Numele Milei Dumnezeiești la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

Zilele acestea calde, după solstițiul verii, ne amintesc de clima din Israelul natal al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. De fiecare dată, sărbătorii sfinte din 24 iunie îi este asociată și cea populară numită Sânzienele, Drăgaica ori, în unele locuri, Cap de vară, pentru că acum soarele este la apogeu, dându-și toată lumina pentru zi. Noi, creștinii, respectăm și tradițiile, însă ne raportăm, în cazul de față, în primul rând la Soarele-Hristos - „Răsăritul cel de Sus” -, vestit de proroci și, mai ales, de Sfântul Ioan, contemporanul și Înaintemergătorul Său.

Mulți români sunt încreștinați cu numele Sf. Ioan, ceea ce s-a reverberat și în tradiția liturgică a Bisericii Ortodoxe Române, amplificând mult cultul sărbătorilor închinate Botezătorului Domnului, față de alte Biserici Ortodoxe locale. De pildă, în cea greacă și rusă, Soborul Sf. Ioan Botezătorul din 7 ianuarie, cea mai importantă din cele șase zile de cinstire dedicate în calendar, nu are dimensiunea sărbătorii de la noi, trecând aproape neobservată în rândul oamenilor.

După cum știm, evenimentul nașterii Prorocului Ioan este documentat scripturistic, ca și Crăciunul - Nașterea Domnului, iar cu Născătoarea de Dumnezeu are în comun, pe lângă legătura de rudenie, venirea pe lume din părinți care nu puteau dobândi copii, dar care erau drepți și mult-rugători înaintea Domnului, așa cum aveau să devină și cei născuți din ei, adică mari lucrători și mijlocitori pentru întreaga umanitate. Vestea nașterii Sfântului Ioan, ca și la Buna Vestire, este adusă preotului Zaharia de același Arhanghel Gavriil. Atât Maica Domnului, cât și Sfântul Ioan, între sărbătorile închinate o au și pe cea a zămislirii: Sfânta Fecioară Maria pe 9 decembrie, iar Sf. Proroc Ioan în septembrie pe 23, zămislirea însemnând, efectiv, intrarea sufletului viu, prin trupul incipient, în relație cu istoria, cu pământul acesta care într-o limbă slavă se nu­mește zemlia.

Acestea toate îl așază pe Sfântul Ioan Botezătorul alături de Maica Domnului, arătându-i anvergura în cadrul lucrării de mântuire a lumii, prevăzută în planul veșnic al lui Dumnezeu. Icoana numită Deisis - rugăciune, adesea aflată în absida sudică sau de miazăzi a bisericilor, ni-i înfățișează pe Maica Domnului și pe Sf. Ioan Botezătorul în ipostaze rugătoare, de-o parte și de alta a Mântuitorului Hristos Împărat sau Arhiereu pe tron. Această compoziție iconografică nu are la bază doar inspirația celor care au zugrăvit-o, ci este o imagine reală din Împărăția cerească, o icoană din veci proiectată de Dumnezeu- Tatăl, după cum se poate înțelege și din răspunsul Mântuitorului la solicitarea mamei fiilor lui Zevedeu: „A ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Matei 20, 23).

Ce știm despre nașterea și viața timpurie ale Prorocului? Sfânt din Sfinți! 5 septembrie este ziua de pomenire în calendar a părinților săi, Sf. Proroc Zaharia și Dreapta Elisabeta. Relatarea despre naște­rea Sf. Ioan stă chiar la începutul Evangheliei după Luca, fiindu-i dedicată prima parte a capitolului I, continuată exact de relatarea Bunei Vestiri și, ulterior, de întâlnirea și dialogul dintre Fecioara Maria și Elisabeta, ambele având pruncii în pântece, în vârstă de trei, respectiv șase luni, dar care și ei participă la întâlnire: „Iată - se adresează Sf. Elisabeta către Maica Domnului -, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 44). Cele șase stihuri auzite la cântarea „Ceea ce ești mai cinstită”, de la Utreniile duminicale și din alte sărbători, sunt exact parte a răspunsului Maicii Domnului la binecuvântarea Elisabetei, mătușa sa, atunci când ajunge în casa părinților Sf. Proroc Ioan și spune: „Mărește suflete al meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu [...] Luat-a pe Israel, sluga Sa, ca să pomenească mila, precum a grăit către părinții noștri, lui Avraam și seminției lui până în veac” (Luca 1, 46-53).

Tatăl Înaintemergătorului a fost preot al Vechiului Testament la Templul din Ierusalim, în vremea împăratului roman Cezar August (63 î.Hr.-14) și a lui Irod cel Mare, rege în Țara Sfântă. Revelația Arhanghelului Gavriil către Zaharia, anume prezentarea veștii că va avea un fiu, s-a petrecut în timpul slujirii, mai exact când tămâia. Și tot acum îngerul Domnului îi descoperă și misiunea dumnezeiască ce stătea în copil: „Va fi mare înaintea Domnului [...] încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt [...] (Luca 1, 15-17).

Întrucât atât Zaharia, cât și Elisabeta nu mai erau demult tineri, tatălui greu i-a venit a crede spusele îngerului. De aceea a primit ca un fel de tainică și pedagogică mustrare nevorbirea până după nașt­erea copilului, în ziua a opta când au numit pruncul cu numele de Ioan, scris de tatăl său pe tăblița cerută prin semne. Nașterea întotdeauna este legată de numele omului, iar numele de naștere. În cazul Prorocului, Însuși Dumnezeu intervenise prin înger și îi spusese, ferm: „Îl vei numi Ioan”. Numele, mai ales când este vorba de un cadru profund spiritual, de credință, niciodată „nu stă degeaba pe capul omului”, după cum se spune în popor. Prin numirea de „Ioan”, ce se traduce Dumnezeu este milostiv/ Dumnezeu a avut milă, pe de-o parte Domnul își revarsă milostivirea față de părinții care-I ceruseră prunc întreaga viață, dar mai ales Își manifestă mila paternă față de poporul ales și, desigur, față de întreaga umanitate aflată în bezna depărtării de El, dar care în Noul Testament devine universal chemată în Fiul Său, Hristos- Dumnezeu, nemaiavând vreo prioritate spirituală iudeul, elinul etc., așa cum, nu demult, am înțeles și sărbătorit la Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, lucrare răsfrântă apoi peste toți ceilalți oameni, prin botez.

La scurtă vreme după evenimentul minunat care îi bucurase enorm pe părinții Sf. Ioan, pe rude și apropiați, pe când pruncii Ioan și Iisus erau de șase, respectiv trei luni, regele Irod a declanșat acea campanie furibundă de martirizare a copiilor „în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai jos”. Știm că Maica Domnului pleacă cu Dreptul Iosif în Egipt, iar tradiția ne spune că Sf. Elisabeta își ia pruncul și se ascunde într-o peș­teră, undeva dincolo de Iordanul în care fiul ei avea să-L boteze pe Fiul lui Dumnezeu. Nu peste mult, soldați trimiși de rege, în locul pruncului îl ucid pe Sf. Proroc Zaharia, cum aflăm din Sfânta Scriptură, „între Altar și templu”. La 40 de zile după martirizarea tatălui, tradiția consemnează că a trecut la Domnul și Sfânta Elisabeta, copilul rămânând în grija unui înger trimis de Dumnezeu inclusiv să-l hrănească și, astfel, „creștea și se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel”, după cum ne încredințează Sf. Luca în ultimul verset al capitolului I din Evanghelia sa.

Sfântul Ioan Botezătorul poate fi văzut într-o legătură istorică, dogmatică și mistic-duhovnicească cu Mântuitorul Hristos, Căruia I-a fost asociat la propovăduire din zilele viețuirii Sale pe pământ și până dincolo de „porțile iadului”. Tocmai de aceea este proeminent și cu aureolă zugrăvit în icoana răsăriteană a Învierii, ce redă exact imaginea Pogorârii la iad și ridicarea proto­pă­rinților Adam și Eva, în prezența prorocilor Legii Vechi.

Fie ca Sfântul Ioan Botezătorul neîncetat să mențină în noi setea de pocăință, de înnoire permanentă a botezului, de izbăvire din orice stare de iad a sufletelor noastre destinate nu mormântului patimilor, ci vieții-Hristos, de a cărui lucrare mântuitoare Înainte­mer­gătorul Său este și rămâne nedes­părțit.