Am intrat în Postul cel Mare, perioadă în care accentul pus pe iertarea aproapelui este unul evident. A ierta înseamnă a nu da curs gândurilor şi sentimentelor de răzbunare, să nu răspunzi la rău cu rău. Dacă răul pe care l-am îndurat din partea cuiva este peste puterile noastre omeneşti de iertare, trebuie să îi cerem ajutorul lui Dumnezeu. El să îl binecuvânteze pe respectivul şi să vindece inima noastră de ţinerea de minte a răului. În tot acest proces de vindecare a sufletului nostru rănit e foarte important să îi mărturisim părintelui nostru duhovnicesc, la spovedanie, neputinţa noastră de a ierta şi urzeala gândurilor de răzbunare.
Pentru a retrezi în sufletele noastre râvna pentru Dumnezeu, redeschidem cărţile care consemnează cuvintele şi lucrările celor care au bineplăcut Lui. Zilele trecute am recitit următoarea întâmplare din Pateric: „Un frate din Libia a venit la avva Siluan în muntele Panefo şi i-a zis: Părinte, am un vrăjmaş care mi-a făcut multe rele, că şi ţarina mea, când eram în lume, mi-a răpit-o şi de multe ori m-a vrăjmăşit. Iar acum a pornit şi oameni otrăvitori, să mă omoare şi aş vrea să-l dau în judecată. Zis-a lui bătrânul: Precum voieşte sufletul tău, fiule, fă! Zis-a fratele: Cu adevărat, părinte, de va fi pedepsit, îi va fi de folos sufletului. Răspuns-a bătrânul: Cum socoteşti, fiule, fă! Şi a zis fratele: Scoală-te, părinte, să facem rugăciune şi voi merge la dregător! Deci, sculându-se şi rugându-se amândoi, când a venit să zică: …şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, a zis bătrânul: Şi nu ne ierta nouă greşalele noastre căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri! Apoi a zis bătrânului fratele: Nu aşa, părinte! Iar bătrânul a zis: Ba aşa, fiule! Căci cu adevărat, de vei voi să mergi la dregător, să-ţi facă ţie dreptate, Siluan altă rugăciune nu-ţi va face ţie. Şi punând fratele metanie, l-a iertat pe vrăjmaşul său“.
Această istorioară este menită să ne readucă la realitate, să ne arate că Dumnezeu are o altă perspectivă asupra faptelor noastre şi le judecă după alte criterii. Dacă în Rugăciunea Domnească se pune aşa de mare preţ pe iertarea aproapelui - „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“ (Matei 6, 12) - înseamnă că, la rândul nostru, trebuie să includem în rânduiala noastră de reîntoarcere la Dumnezeu, prilejuită de Postul cel Mare, nu doar rugăciunea şi postul alimentar, ci şi efortul de a ne ierta vrăjmaşii. Mai mult decât atât: trebuie să înţelegem că vom fi iertaţi de Dumnezeu în măsura în care le vom ierta şi noi greşiţilor noştri şi că nu există evoluţie duhovnicească, apropiere de Dumnezeu, fără efortul şi deprinderea de a ierta.
„A sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a duce o viaţă desăvârşită“
Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Tâlcuirea“ sa la „Tatăl nostru“, scrie că Dumnezeu ne-a lăsat ca poruncă iertarea celor ce ne-au greşit din iubire pentru noi şi ca să ne arate la ce măsură înaltă de sfinţenie suntem chemaţi: „Apoi, pentru că se întâmpla să păcătuim şi după baia celei de a doua naşteri, Domnul Îşi arată şi aici multa Sa iubire de oameni şi ne porunceşte ca, pentru iertarea păcatelor, să ne apropiem de iubitorul de oameni Dumnezeu şi să spunem aşa: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“ (Matei 6, 12). Ai văzut ce covârşitoare iubire de oameni? După ce prin botez ne-a şters atât de multe păcate şi ne-a dat nespusa măreţie a darului Său, ne învredniceşte iarăşi de iertare după ce păcătuim!“
Iar mai jos scrie: „Astfel, pentru că ne pomeneşte de păcate, ne învaţă să fim smeriţi; pentru că ne porunceşte să iertăm altora greşelile, îndepărtează din sufletul nostru duşmănia; pentru că ne făgăduieşte şi nouă iertarea greşelilor dacă iertăm pe cei ce ne greşesc, ne dă bune nădejdi şi ne învaţă să filosofăm despre nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu. Dar ceea ce trebuie mai cu seamă observat este că, în fiecare din cererile de până acum, Domnul a amintit întreaga virtute, cuprinzând în ea şi porunca de a nu purta duşmănie - că a sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a duce o viaţă desăvârşită în toate privinţele; a se face voia Lui arată iarăşi acelaşi lucru; a putea să-I spui lui Dumnezeu „Tată“ înseamnă a arăta o vieţuire fără pată; în toate acestea este cuprinsă negreşit şi îndatorirea de a îndepărta din sufletul nostru orice ură faţă de cei ce ne-au greşit -, totuşi Hristos nu S-a mulţumit cu atâta, ci, vrând să arate cât de mult ţine la iertarea duşmanilor, o aminteşte în chip special; iar după ce termină rugăciunea, nu mai revine asupra nici unei alte porunci decât asupra acesteia, spunând aşa: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, vă va ierta şi vouă Tatăl vostru cel ceresc“ (Matei 6, 14)“.
Ce se întâmplă când nu iertăm?
Omul care nu iartă rana pe care i-a făcut-o aproapele său ţine minte răul, face scenarii de răzbunare a nedreptăţii îndurate, se îndreptăţeşte pe sine, transformă frustrarea pe care a trăit-o în ură şi duşmănie faţă de persoana în cauză, îl cleveteşte faţă de alţii, se bucură de răul care se abate asupra duşmanului (dacă se întâmplă asta). Într-un cuvânt: se păgubeşte pe sine, neiertarea afectându-i toate straturile fiinţei: duhovnicesc, psihic, fizic. Ranchiuna se poate transforma uşor în ură şi deznădejde. Multe din bolile grave - cancerul fiind doar una dintre ele - sunt provocate în parte de întreţinerea acestor emoţii negative, în special de ură neconştientizată şi nevindecată.
Din punct de vedere duhovnicesc, neiertarea afectează în primul rând relaţia omului cu Dumnezeu. Perturbă, înainte de toate, rugăciunea. Despre acest aspect Evagrie Ponticul scrie: „Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe fratele care te-a nedreptăţit îţi vor fi spre sminteală în vremea rugăciunii!“ Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa susţine că cine răspunde cu gânduri rele acelora care i-au făcut răul intră într-un război al gândurilor şi îşi pierde astfel cel mai preţios bun: liniştea duhovnicească. „Dar dacă le întorci cu aceeaşi măsură, atunci să te ţii, că ăsta-i război! Şi tu eşti la fel ca ei, te lupţi cu aceleaşi arme împotriva aproapelui, aşa cum luptă şi ei împotriva ta, aşa-i? Tu le întorci cu aceeaşi măsură, şi acesta este un război (al gândurilor). Toţi cei care sunt în război nu au pace, nici linişte“.
Cum reuşim să iertăm?
Iertarea pare un lucru uşor de realizat, dar în realitate, uneori, nu este deloc aşa. Când ierţi pe cineva e ca şi cum ai rupe o parte din fiinţa ta. În Sfânta Scriptură citim: „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos“ (Efeseni 4, 32). Prin urmare, cine s-a obişnuit să cultive în inima sa mila şi smerenia va putea ierta uşor greşelile aproapelui.
Deschidem din nou Sfânta Scriptură şi citim: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi“ (Coloseni 3, 13). Din acest pasaj înţelegem că iertarea este un act voluntar, deci unul care ţine strict de voinţa omului, nu de afectivitate. Îi putem ierta pe vrăjmaşii noştri printr-un simplu act de voinţă, fără să ne aşteptăm ca din acea clipă să manifestăm sentimente de bucurie sau exuberanţă la vederea lor.
Tot la Evagrie Ponticul mai aflăm un mijloc de a ierta: să îi dăruim greşitului nostru ceva („Darurile sting ţinerea de minte a răului. Să te convingă de aceasta Iacob, care a îmbunat cu daruri pe Esau care ieşise în întâmpinarea sa cu patru sute de oameni“) şi să îl ajutăm la nevoie, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic: „Când vrăjmaşul tău flămânzeşte, hrăneşte-l, dacă însetează, adapă-l. (…) Dacă fratele tău te întărâtă, du-l în casa ta şi nu şovăi să intri la el, ci mănâncă-ţi cu el posmagul (pâinea uscată). Căci cel ce face aceasta îşi va izbăvi sufletul şi nu-i va fi piedică în vremea rugăciunii (ieromonah Gabriel Bunge - Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul, Editura Deisis, 2002, pp. 71, 97-98).
Cum ştim că am iertat? Am iertat pe cel care ne-a rănit de moarte atunci când am şi uitat răul pe care l-am pătimit.
