Predica, mijloc de educaţie care cheamă la mântuire

„Iisus îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor”, se amintește la Matei 7, 29. Lumea în care trăim suferă de o criză la nivelul comunicării. Cuvintele nu mai au greutate. Adesea ele nu mai ating persoa­nele cărora li se adresează și nici nu le mai conving. Pentru un predicator, pro­vocarea cu care se con­fruntă acesta este reînnoirea discursului, a lim­bajului credinței. Pre­dica trebuie să vină dintr-o experiență vie, fondatoare, dintr-o întâlnire cu Dumnezeu, pre­cum cea avută de Moise la Rugul aprins. Ea este cuvânt de viață pentru toți.

Locul central pe care Sfinții Părinți l-au dat predicii arată preocuparea lor pentru propovăduire, pentru predarea învățăturii și constituirea primelor comunități creștine. Predica lor devine ecoul predicii prin excelență, această întâlnire familială pe care Hristos a avut-o cu ucenicii Săi de la Emaus (Luca 24, 14) pentru a le explica Sfintele Scripturi și a le arăta cum tocmai El le împlinise, cum El era cheia lor, precum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Aici se găsește esența predicii primare, în care Hristos se revelează în interiorul Tradiției. 

De fapt, predica se sprijină pe Persoana lui Hristos, El Însuși Cuvânt al lui Dumnezeu, venit la om pentru a-l aduce la Dumnezeu, precum arată Sfântul Irineu, în celebra sa frază, preluată de Sfântul Atanasie: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”.

Revelația acestui Cuvânt se face prin predicator. El devine purtătorul mesajului lui Hristos Însuși. Cel care îl primește devine la rândul său Cuvânt viu pentru ceilalți. În predică, o persoană se adresează unei alte persoane și-i spune ceea ce a primit de la Hristos: „Tatăl, Care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun și ce să vorbesc” (Ioan 12, 49). „Deci, cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, așa vorbesc” (Ioan 12, 50). Așadar, noua lume poate să apară la Cuvântul Logosului.

Părinții, care erau cel mai adesea oratori, au aprofundat această transmitere a Cuvântului. Pentru a da mărturie, ei s-au aplecat asupra unor sensuri ale Sfintei Scripturi, propunându-le în interpretările lor date Cuvântului.

Ei au deslușit semnele timpurilor și le-au interpretat la lumina Evangheliei, astfel răspunzând întrebărilor esențiale ale oamenilor: despre sensul vieții actuale și viitoare, precum și despre relația reciprocă a acestora. Care este acest cuvânt? Este Cuvântul lui Hristos, este Evanghelia, Vestea cea Bună a mântuirii. El face trimitere la taina propovăduirii, la taina credinței. Predica pune în lucrare darurile Duhului Sfânt pentru a-l face pe om să înțeleagă noua lume care este pe cale să se realizeze, dându-i ocazia să facă parte din aceasta.

Ce înțelegem prin „predică”?

Termenul „predică” vine din latinescul „praedicare” (a spune cu voce tare, a anunța, a dezvălui, a afirma), a anunța evenimentul mântuirii, și de aici a îndemna sau a învăța. Predica este solemnă, însă ea se adresează fiecărui om care poate să o primească. Orice Cuvânt al lui Dumnezeu își găsește impactul în publicul care îl poate înțelege. Exact acelui public trebuie să i se descopere evenimentul mântuirii. „Mesajul propovăduirii creștine cheamă la convertire, proclamă mântuirea”, ea trebuie să transceandă cotidianul pentru a-l deschide către viața veșnică. Orizontul uman devine trecere către veșnicie. „Aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Viața veșnică este țelul propovăduirii, viața pe care o dă Tatăl, pe care o animă Duhul Sfânt și pe care o exprimă Iisus în umanitatea sa dumnezeiască.

Sfinții Părinți, cărora le revenea sarcina de a fonda primele comunități creștine, și-au mobilizat toate resursele formării lor (care era de cele mai multe ori una de retor) pentru a da propovăduirii lor întreaga ei măsură de proclamare a Bunei Vestiri, de cateheză, de formare continuă, de îndemn la viețuirea în Dumnezeu, la dumnezeiasca înfiere, într-un mod cât mai accesibil contemporanilor lor.

Precum Fiul este „exegetul Tatălui”, potrivit celebrelor cuvinte ale lui Origen, la fel Sfinții Părinți explică Sfânta Scriptură în propovăduirea lor pentru ca propria lor comunitate să poată trăi din ea, în contextul său, într-o epocă în care nu toată lumea dispunea, precum astăzi, de propria sa Biblie, ci memora mici codice, deseori rulouri de papirus pe care erau scrise diferite cărți ale Bibliei. Părinții, care cel mai adesea erau episcopi, constituiau pentru propria comunitate, precum spunea Sfântul Ilarie de Poitiers, „organul” lui Dumnezeu, intermediari prin care Dumnezeu trimite Duhul Său pentru a împărtăși înțelepciunea Sfintelor Scripturi. Într-adevăr, dacă am dori să rezumăm în câteva cuvinte propovăduirea Sfinților Părinți, am putea-o vedea ca o interpretare infinită și mereu actualizată a Sfintei Scripturi pentru diferitele comunități din Ierusalim, Alexandria, Cartagina, Roma, Constantinopol...

„Trebuie să edificăm Biserica prin cuvânt...”

Pe acest plan, este uneori dificil de distins omiliile de comentariile la Sfânta Scriptură. Unii dintre Părinți își adună omiliile într-un comentariu urmat sau precedat de una dintre cărțile biblice. După terminarea comentariului uneia dintre cărțile Sfintei Scripturi, ei propun comunității lor chinte­sența comentariului, sub forma unei omilii dezvoltate. Printre Sfinții Părinți există unul care a fost un adevărat maestru în domeniul exegezei biblice, Origen, care a comentat a­proa­pe întreaga Sfântă Scriptură. De­seori, el este prezentat ca „ini­țiatorul genului omiliei ca explicare a Scripturilor, cu scopul de a culege din ele sensul duhovnicesc și de a aduna îndrumări practice”. Expli­cațiile sale la Sfânta Scriptură au fost mai întâi adresate catehumenilor din Alexandria, iar mai târziu, în Palestina, după ce a fost hirotonit, ele devenind adevărate omilii. Metoda sa însă i-a marcat profund pe succesorii săi. El se justifică în Omilia a X-a la Facere (§ 5), unde spune: „Nu avem acum timpul să facem un comentariu detaliat; trebuie să edificăm Biserica lui Dumnezeu și să-i captăm pe auditorii leneși și pasivi cu explicații mistice și cu exemplul sfinților”. În aceleași Omilii la Facere, el dă exemplul puțului pe care trebuie să îl sapi pentru a da de apă vie.

Origen are o adevărată preocupare de a-i forma pe catehumeni și de a fonda comunități. În epoca sa, în secolul al III-lea, predica nu căpătase încă o formă fixă. Puțin câte puțin se stabilesc diferite forme de predică. Biblia rămâne prima sursă, însă intervine distincția între predica în vederea botezului și formarea continuă care urmează, textele biblice de referință schimbându-se, de asemenea. În predica dedicată catehumenilor, Sfinții Părinți comentează în special Facerea, având în vedere înscrierea lor în sânul poporului lui Dumnezeu și sprijinirea lor pentru a trece de la creația evocată în Facere la noua creație pe care o trăiesc în timpul botezului, altfel spus la actualizarea chipului lui Dumnezeu din ei prin asemănarea cu Hristos.

Aici intervine kerigma, a cărei funcție este să permită catehumenilor să-și formuleze propria mărturisire de credință în ziua propriului botez.

În predica de după botez, ei explică mai ales Sfintele Taine, și cu precădere sensul Sfintei Euharistii, precum putem vedea la Sfântul Chiril al Ierusalimului și la Fericitul Augustin. Ceea ce propun ei atunci este un fel de formare continuă, atât a nou-bote­zaților, cât și a întregii lor comunități.

Stabilirea progresivă a ciclului liturgic i-a făcut, de asemenea, să predice într-un mod aparte la sărbători, nu doar la marile sărbători hristologice, la Crăciun și la Sfintele Paști, de la care avem remarcabile omilii ale Capadocienilor, ci și la sărbători ale mucenicilor, a căror memorie este un imbold pentru comunități.

În aceste diverse forme de propovăduire, predicatorul este un ascultător al Cuvântului, ca și ceilalți creștini, și totodată cel care îl transmite comunității. Acest lucru este exprimat într-o formulă remarcabilă de Fericitul Augustin, în Predica 95, 1: „Ceea ce vă împărtășesc nu-mi aparține. Eu mănânc ceea ce și voi mâncați, eu trăiesc ceea ce și voi trăiți. Avem un hambar comun în cer: de acolo vine Cuvântul lui Dumnezeu.” Iată aici exprimată întreaga smerenie a Fericitului Augustin, care transmite ceea ce a primit în vederea edificării comunității sale.

Sfinții Părinți au arătat că predica se adapă în primul rând de la sursa Sfintei Scripturi și a Liturghiei. Este, într-un fel, prelungirea omiliei prin excelență pe care a făcut-o Iisus în sinagoga din Nazaret, în care spunea: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4, 16-21). Într-adevăr, „Cuvântul rostit în sinaxa liturgică, dacă este o interpretare a ceea ce este scris, constituie și el un eveniment actual, care mântuiește și lămurește comunitatea” prin creștini, pietre vii ale Bisericii.

(Gilbert Kongs, „Les grandes orientations de la prédication”, din revista Connaissance des Pères de l’Église, nr. 99, Ed. Nouvelle Cité, 2005, pp. 2-6; traducere de Ionuţ Aurelian Marinescu)