Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Prorocii, „îngeri” care transmit voia lui Dumnezeu

Prorocii, „îngeri” care transmit voia lui Dumnezeu

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Theologica
Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 18 Aug, 2020

Prorocii Vechiului Testament au fost oameni aleşi de Dumnezeu pentru a aduce poporului la cunoştinţă voia Lui. Adesea, mesajul lor era însoţit de mustrare pentru răcirea de la credinţa adevărată şi de aceea misiunea lor a fost foarte dificilă. Ei au fost ca îngerii trimişi de Dumnezeu să transmită cuvintele şi planurile Sale pentru mântuirea omului.

Prorocii din Vechiul Testament nu făceau parte, aşa cum era cazul preoţilor, din vreo seminție anume sau dintr-o clasă socială, ci erau aleşi după inima lor din orice familie sau loc. Amos din Tecoa, spre exemplu, era păstor de oi, Isaia era de neam regal, Ieremia, de neam preoţesc. Profeţii erau oameni cu credinţă fierbinte şi viaţă virtuoasă. Şirul profeţilor începe chiar cu alegerea lui Israel prin Avraam, care devine astfel primul profet care avea să asculte şi să transmită voia lui Dumnezeu.

În sensul cu care suntem obişnuiţi noi astăzi, şirul prorocilor începe cu Moise şi continuă în poporul lui Israel până la Maleahi. Mai târziu apar pe lângă profeți cete de oameni zeloși - ucenicii profeților („bene nebiim”).

În Vechiul Testament întâlnim profeți cu chemare de la Dumnezeu, dar şi voluntari. Aceştia din urmă sunt menționați mai ales pe timpul lui Samuel. Erau foarte zeloși, uneori chiar exagerând în dansuri şi cântece spre atragerea poporului. Atunci când acești „bene nebiim” se îndepărtau de credinţa adevărată, profeții de vocație se lepădau de ei (Amos 7, 14).

Chemarea profeților de vocație la misiune era pentru un anumit timp sau pentru toată viaţa lor. Ei primeau comunicările divine prin vise, vedenii sau prin sorţii Urim şi Tumim, aflaţi la Templu şi purtaţi în ceremonii speciale de marele preot. Comunicarea adevărurilor divine se făcea prin simțuri exterioare („Aud, Doamne!” - I Regi 3, 4), prin simțuri interioare, atunci când profetul vedea în stare trează sau în extaz anumite chipuri care-i erau explicate sau şi le explica singur (Zaharia 4, 1). Acest fel de a primi comunicările divine e cel mai des întâlnit: „Aşa grăiește Domnul!”

De cele mai multe ori profeţii se dezvăluiau prin predică. Ei predicau în cele mai multe cazuri monoteismul, moralitatea, ajutorarea săracilor şi a văduvelor. Mulţi făceau diferite lucruri simbolice, care însemnau diverse prorocii. Puţini dintre ei au lăsat pe lângă acestea şi ceva scris. Cunoaştem, prin intermediul canonului ebraic al Vechiului Testament, 16 scrieri profetice: 4 numite cărţi ale profeţilor mari (Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel) şi 12 profeţii mici (Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi). Înainte de căderea Regatului Israel (722 î.Hr.) au trăit şi predicat profeţii Amos, Osea, Obadia, Ioil, Iona, Miheia şi Isaia. De la 722 până la 586 î.Hr., când a căzut Ierusalimul în mâna babilonienilor, au predicat profeţii Naum, Avacum, Sofonie şi, un timp, Ieremia. După anul 586 au profeţit Ieremia, Iezechiel şi Daniel. La întoarcerea din robia babiloniană au profeţit Agheu, Zaharia şi, cel mai de pe urmă, Maleahi.

Profeţii au privit prezentul şi lucrurile temporare în lumina adevărului etern şi absolut care li se revela în chip direct. De aceea, ei sunt şi astăzi cât se poate de actuali prin scrierile lor, mai ales prin cele cu caracter social. Ei arată că fericirea sau nefericirea poporului sau a fiecărui individ în parte e condiţionată de împlinirea poruncilor. De aceea, profeţii făceau apel la dragoste frăţească între oameni, la smerenia inimii, la dreptatea care pune sufletele în mişcare. Ei spuneau că toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi de aceea toţi trebuie să înfăptuiască dreptatea. Profeţii nu pregetau să facă şi lucruri periculoase pentru a restabili pacea şi ordinea în regat. Avem un exemplu elocvent în această privinţă: pe profetul Natan, care îl mustră pe regele David pentru că acela l-a trimis la moarte pe Urie. În viaţa publică, profeţii luptau pentru o administraţie cinstită şi incoruptibilă. Aceeaşi râvnă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu întâlnim la prorocii Ilie şi Ioan Botezătorul.

Profeţii au fost oratori, nu scriitori. De aceea, chiar şi scrierile lor încep cu „Ascultaţi!” Scrierile lor nu au fost făcute programat, ci sporadic, bucată cu bucată, iar toate fragmentele au fost adunate în ceea ce mai târziu au devenit scrierile profetice. Cuvintele profetice erau ocazionale. Ei vorbeau atunci când era momentul să nu se uite fapta rea, aceasta fiind condamnată în timpul înfăptuirii sau la foarte scurt timp după aceea. Multe din cuvântările profeţilor au fost scrise sub impresia momentului, de aceea şi apar atât de autentice şi deosebite. Sulurile cu scrierile lor circulau separat, iar în unele cazuri chiar sufereau modificări, pentru a se acomoda noilor situaţii (Ieremia 2, 2-4; Miheia 4, 1-3). Adesea, unele profeţii erau scrise separat şi puteau să nu aibă legătură cu cele scrise anterior. Profeţii din epoca veche, spre deosebire de cei târzii, au scris într-o formă mai poetică.

În principal, scrierile profeţilor redau cuvântări sau anumite vedenii. Vedeniile sunt felurite: simple (la Amos 8, 1-2, relaţia omului cu Dumnezeu este descrisă ca un paner cu fructe, la Ieremia 1, 11 ca o ramură de migdal), iar la Iezechiel şi Zaharia sub forma unor înşiruiri de idei. Profetul vede esenţa lumii invizibile şi o descrie ca atare (Tronul lui Dumnezeu, îngerii).

Stilul în care redau viziunile este de cele mai multe ori povestirea, cu un ton plin de mister. Profetul se foloseşte de comparaţii pentru a relata lucruri nevăzute. El e conştient pe deplin de faptul că nu vesteşte cuvintele sale şi face distincţie între cuvintele lui Dumnezeu şi cuvintele proprii. Uneori chiar dialoghează cu Dumnezeu (Amos 7, 2-4; Avacum 1, 11). Cunoaşterea lui nu e un tot întreg, ci de cele mai multe ori o străfulgerare spontană. De aici şi stilul care pare oarecum săltăreţ.

Citind cărţile profeţilor, vom înţelege că ei fie şi-au scris singuri cărţile (Isaia 30, 8; Ieremia 29, 1; II Cronici 21, 12; Ieremia 29, 25; Osea 3, 15), fie - în cazul lui Ieremia - pasaje mai lungi sunt dictate unui ucenic care le scrie (Baruh; Ieremia 36). Vom mai vedea şi că prorocii au fost uneori urmaţi de grupuri de ucenici care primeau învăţăturile lor şi făceau ascultare de ei. Aceste „adunări” de proroci formau adevărate centre sau şcoli profetice (fiii prorocilor) şi probabil că anume lor le datorăm păstrarea oracolelor ce au format cărţile profetice de mai târziu.