Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Redescoperirea spiritualității martiriului în legătură cu monahismul

Redescoperirea spiritualității martiriului în legătură cu monahismul

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. Nicolae Cristian Câdă - 04 Mar, 2020

Ascetica și mistica monahală fac parte integrantă din spiritualitatea ortodoxă. Ambele s-au dezvoltat în interiorul Bisericii, monahismul devenind o prezență din ce în ce mai clar conturată atunci când persecutarea creștinilor nu a mai fost susținută de legislația imperială. În prima parte a secolului al IV-lea creștin, epoca martirilor începe să se estompeze în lumea mediteraneeană. (În Imperiul Persan creștinii au fost persecutați intens până la jumătatea secolului al VII-lea.) Noua poziție a creștinismului în structura religioasă a Imperiului Roman face loc unui alt tip de spiritualitate, cea monahală. De aici, intuiția unor teologi că experiența jertfelnică a primilor creștini este accesibilă dinspre cea monahală, mai prezentă și mai pronunțată în tradiția duhovnicească a Bisericii.

O astfel de abordare este documentata teză de doctorat a lui Edward Eugene Malone o.s.b., The monk and the martyr. The monk as the successor of the martyr (Washington, 1950), care și-a păstrat actualitatea până în prezent. Așa cum o arată titlul, benedictinul tratează interde­pendența și continuitatea dintre formele și modelele martirice și monahale ale spiri­tua­lității creștine. În cele șase capitole, Malone a analizat pe rând idealul de desăvârșire în primele secole creștine și evoluția lui, trecerea treptată de la martiriul propriu-zis la cel spiritual.

De la idealul de perfecțiune martiric la cel monahal

Metamorfoza conceptului de perfecțiune, adică a posibilității de mântuire și sfințire, construit în jurul experienței sângeroase a început încă din timpul persecuțiilor cu teoria lui Clement Alexandrinul despre martiriul spiritual sau gnostic. De acum, Părinții creștinismului primar promovează un nou ideal de desăvârșire accesibil tuturor. Această transformare se cristalizează încă din al III-lea secol de creștinism, în jurul concepției lui Origen despre desăvârșire, alexandrinul propunând martiriul spiritual și cotidian ca o vocație universală, împlinită prin practica anumitor lucrări/exerciții vitale în ordine duhovnicească, acestea anticipând voturile monahale (pp. 1-26). Autorul dezvoltă apoi concepția despre martiriul spiritual prin prezentarea contribuțiilor a trei Părinți latini: Tertulian, Ciprian și Commodian (pp. 27-43), pentru care această tipologie a martiriului se adresează tuturor. Începând cu al III-lea capitol, autorul dezbate preluarea conceptului de martiriu spiritual în viața monahală pe filiera câtorva dintre figurile reprezentative ale pustiei (Ava Antonie, Ava Pahomie și ucenicii săi), al căror exemplu este ilustrat de Sfinții Atanasie cel Mare și Macarie Egipteanul (pp. 44-59). La finalul acestui capitol, Malone identifică maxima dezvoltare a conceptului de martiriu spiritual într-una dintre epistolele lui Sulpicius Sever († cca 420) cu privire la moartea Sfântului Martin de Tours (p. 61). Cu un limbaj mai explicit decât cel al Părinților menționați, demersul lui Sulpicius Sever privind încununarea martirică a Sfântului Martin corespunde doctrinei asce­tico-mistice din Patericul egiptean, sintetizând „tot ceea ce s-a spus de către scriitorii de mai înainte cu privire la martiriul spiritual” (p. 62). În următoarele două capitole, autorul vorbește despre martiri și despre călugări ca atleți ai lui Hristos (pp. 64-91) și membri ai unei armate spirituale (pp. 91-111). Un ultim aspect, care încheie dezbaterea despre succesiunea duhovnicească martiriu-monahism (pp. 112 sqq.), vizează raportul celor două experiențe duhovnicești cu misteriologia Bisericii, ambele fiind asociate de literatura patristică Botezului, fiind chiar numite sau considerate „un al doilea Botez”, având caracteristici de sacramentum sau μυστήριον.

Așadar, reperele pentru o viață duhovnicească predate prin intermediul Evangheliei și jertfei lui Hristos au fost asimilate de Biserică în interiorul unei înțelepciuni ascetico-mistice, verificată la început martiric și, odată cu încetarea persecuțiilor, perpetuată de monahi. Continuitatea dintre martiriu și monahism nu înseamnă că asceza a fost un simplu substitut după legalizarea creștinismului de către împăratul Constantin cel Mare, demonstrează Maureen A. Tilley în studiul „The Ascetic Body and the (Un)Making of the World of the Martyr” - publicat în Journal of the American Academy of Religion, vol. LIX (1991), nr. 3 (pp. 467-475). Implicată în această demonstrație este observația verificată de Martin Viller în cele două studii dedicate valorii ascetico-mistice a martiriului, publicate în Revue d’Ascétique et de Mystique, Roma-Toulouse, nr. 6 (1925): „Martyr et perfection” (pp. 3-25) și „Le maryre et l’ascèse” (pp. 105-142), că „monahismul apare în scenă aproape simultan cu [și nu după] sistarea persecuțiilor” (p. 116).

Tendințele anahoretice din primele trei secole de creștinism cu privire la alegerea (individual sau colectiv) a unui mod de viață ascetic chiar din evul persecuțiilor (câteodată chiar sub presiunea acestora sau a altor conflicte politice) se oglindesc, printre altele, în: (1) consimilitudinea - nesoluționată științific, remarcă istorici ai monahismului - între modul de viață al „terapeuților” (grup religios apărut în secolul I la periferia Alexandriei la care face referire Filon în lucrarea Despre viața contemplativă) și cel al primilor asceți creștini (Eusebiu al Cezareii, Istoria Bisericească 2, 17.3-5; Fericitul Ieronim, Despre bărbații iluștri 11; Sfântul Ioan Casian, Despre rânduiala chinoviilor 2, 5); (2) „pre/ proto-monahismul” legat de mișcarea ascetică siriacă a „Fiilor legământului” și prezentat de orientaliști ca o etapă de tranzit la experiența monahală de tip egiptean; (3) evoluția așezămintelor ascetice de secol III din sate și din orașe de provincie egiptene sau de la periferia acestora (reevaluată de egiptologi în lumina celor mai recente descoperiri arheologice).

Continuitate și actualitate ascetică și mistică

Preocuparea pentru asceză a primilor creștini a asigurat baza teoretică și practică pentru martiriu în timpul persecuțiilor (Tilley, „The Ascetic Body”, p. 468). Martiriul este precedat logic și faptic de ascetism, care îl face posibil ca asumare eroică și mistică a violenței persecutorilor, conchide Tilley („The Ascetic Body”, p. 475). Transmiterea acestor valori ascetico-mistice predate personal de Hristos răstignit și înviat este realizată prin intermediul actelor martirice, adresate majorității creștinilor. În condițiile în care persecutarea creștinilor nu s-a desfășurat ca un fenomen de masă, acestea nu aveau rolul de a pregăti numai pentru „un anumit fel de moarte, ci și pentru un mod specific de viață”, jucând „un rol crucial în promovarea credințelor și practicilor ascetice”, cu scopul de a-i face pe toți creștinii, chiar și pe cei pentru care persecuțiile nu reprezentau un pericol iminent, „să interiorizeze principiile religioase exemplificate de către martiri” (Nicole Kelley, „Philosophy as Training for Death: Reading the Ancient Christian Martyr Acts as Spiritual Exercises”, Church History, vol. 75, nr. 4, 2006, pp. 723-747).

Treptat, în timpul, dar mai ales în absența persecuțiilor, monahismul a preluat coordonatele ascetice ale Evangheliei, care în martiriu duceau la perfecțiunea maximă (cf. Marcel Viller, La spiritualité des premiers siècles chrétiens, Paris, 1930, p. 15), dar nu pentru a le confisca sau pentru a le limita elitist, ci pentru conservarea și perpetuarea idealului și a căilor de perfecțiune creștine spre folosul întregii Biserici. Astfel că martiriul și monahismul reprezintă, deopotrivă, reperele duhovnicești tradiționale ale Bisericii pe calea către mântuire și sfințire în fiecare generație de creștini, independent de condițiile exterioare ale situării lor sociale.

Citeşte mai multe despre:   monah