Repere pentru o înțelegere duhovnicească a suferinței

Problematica suferinței generate de boală și înțelegerii sensului ei adânc este o preocupare misionară principală a Bisericii. Boala sau neputința, fie ea trupească sau sufletească, este principala urmare a modului luciferic în care omul și-a manifestat libertatea personală, alegând înstrăinarea de Dumnezeu.

Propria alegere l-a coborât pe om din starea de har și l-a obligat să-și asume „dulceața cea peste măsură” a unor experiențe străine de ființa sa și cu efecte degradante. Tocmai de aceea experiența sufe­rinței cauzate de boală s-a făcut și se face la nivel personal, ea fiind o formă intimă prin care omul sesizează în sine lipsa binelui. Dar, întrucât semeția neascultării a fost vindecată de către Mântuitorul Hristos cu propria ascultare smerită față de Dumnezeu-Tatăl (Filipeni 2, 8), omul a devenit capabil să deslușească suferința drept un mijloc de dobândire a Împărăției cerurilor. Contribuția volitivă a omului în sensul acesta, de a urma ascultării lui Hristos, reprezintă, deci, o veritabilă cale de sfințire, a cărei destinație reiese din modul sacrificial în care Mântuitorul Hristos a asumat bolile și nepu­tințele noastre, ale tuturor (Matei 7, 17). Evanghelia iubirii dă necontenită mărturie că hotărârea omului de a urma Arhetipului, asumându-și lucrarea propriei sale îndumnezeiri, va mijloci de la Hristos puterea de a sacrifica libertatea egoistă, pentru a dobândi libertatea față de boală, suferință și moarte.

Lumina Învierii şi calea mucenicească de sfințire

Dacă până la Mântuitorul Hristos suferința cauzată de boală învăluia conștiința umanității în perspectiva tenebroasă a incertitudinii și morții, în Lumina Învierii Sale ea devine cale mucenicească de sfințire a vieții și de dobândire a mântuirii. Această înțelegere inedită a societății actuale relevă fondul creștinismului, acela că deși consecințele bolii determină slăbirea trupului și, în unele cazuri, chiar moartea, încununează sufletul cu strălucirea cununii veșniciei.

Prin intermediul Jertfei Sale smerite pe Cruce Mântuitorul Hristos a golit suferința de caracterul ei punitiv, dându-i o nouă rațiune, anume de a crucifica patimile egoiste ale omului și de a-i asigura acestuia salvarea.

Suferința patologică este, poate, cea mai reprezentativă imagine a degradării umane, însă, potrivit concepției creștine, modul ei de manifestare reprezintă o șansă de vindecare a solipsismului non iden­titar pentru care se optează.

Societatea actuală este profund afectată de această „pandemie” spi­ri­tuală, care împiedică asumarea creștinească a consecințelor bolii. Ea se hrănește din înverșu­narea cu care omul refuză refacerea comuniunii cu Dumnezeu, cu sfinții și cu semenii, astfel încât suferința trupească poate facilita, uneori, chiar pierderea mântuirii, atât de către cel bolnav, cât și de către cei din jur.

Datorită modului specific de manifestare, acest tip de suferință nu se „duce” strict de către cel bolnav, ci și de către casnicii sau apropiații săi, pentru că ea creează față de celălalt o anume dependență care, în înțeles creștin, este de natură să vindece lipsa de comuniune. Durerea, mizeria și degradarea prezente la cei bolnavi determină sentimente variate, însă prin mijloacele proprii Biserica le cultivă pe acelea care pot reaprinde în creștini iubirea milostivă și jertfelnică față de cei aflați pe „patul durerii” și în „așternutul chinuirii”.

„Omul slăbit prinde putere din dragostea multora”

Sfântul Maslu reprezintă pre­misa de afirmare a comuniunii cu cel bolnav. Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae afirma că „însăși săvârșirea acestei Taine de către mai mulți preoți (de șapte, sau măcar doi) manifestă voința Bisericii de a pune mai multe forțe ale ei în mișcare, prin comuniunea în rugăciune și în dragoste, pornirea mai multora de a scăpa un membru al ei de situația de nepu­tință și de durere în care se află; mai ales la boală simte omul tre­buința simpatiei și a comuniunii, mai ales în această ocazie se ade­verește cum omul slăbit prinde putere din dragostea multora” (Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ediția a III-a, EIBMBOR, București, 2003, pp. 216-217).

Săvârșirea Sfântului Maslu în biserici, dar și la casele celor bolnavi, exprimă iubirea noastră față de aceștia și atestă că vindecarea nu se oprește la ușa bisericii, ci ajunge la patul celui bolnav. Rugăciunea stăruitoare și oferirea de prinoase, spre a fi binecuvântate de către preoți și administrate lor, „spre sănătatea sufletului și a trupului”, concretizează iubirea și milostivirea față de cei bolnavi și evidențiază, deopotrivă, starea de comuniune care caracterizează Biserica lui Hristos.