Sfântul Apostol Pavel, despre legea morală nescrisă

Sfântul Apostol Pavel reprezintă etalonul prin excelență în circumscrierea celor mai adânci prescripte morale. Între principiile fundamentale pe care le regăsim la interferența vieții socio-culturale, circumscrisă Bisericii primare, regăsim referințele pauline cu privire la legea morală și Revelația supranaturală, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

Legea morală naturală reprezintă unul dintre cele mai importante elemente de consolidare interpersonală din varietatea manifestărilor sociale. Despre acest aspect vorbește foarte lămuritor Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale, arătându-i importanța pentru fiecare etapă și categorie de persoane în parte.

„Păgânii care n-au lege, din fire fac ale legii...”

În gândirea Sfântului Apostol Pavel, legea naturală sau con­știința morală, nescrisă, apare ca un factor de echilibru într-un conglomerat de extreme sociale. De aceea, una dintre cele mai avizate păreri pe care le împărtășește în acest sens Apostolul neamurilor este aceea că „Păgânii (neamurile) care n-au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi apără în ziua în care Dumnezeu va judeca prin Iisus Hristos, după Evanghelia Mea, cele ascunse ale oamenilor” (Romani 2, 14-16). Bineînțeles că această poziție fermă este convergentă mai multor stabilimente religios-morale, exprimate anterior în Sfânta Scriptură. Iată, de pildă, că în Vechiul Testament regăsim o serie de referințe lămuritoare în acest sens: „Căci porunca aceasta care ți-o poruncesc eu astăzi nu este neînțeleasă de tine și nu este departe. Ea nu este în cer, ca să zici: Cine se va sui pentru noi în cer, ca să ne-o aducă și să ne-o dea ­s-o auzim și s-o facem? Și nu este ea nici pe mare, ca să zici: Cine se va duce pentru noi peste mare, ca să ne-o aducă, să ne facă s-o auzim și s-o împlinim? Ci cuvântul acesta este foarte aproape de tine; el este în gura ta și în inima ta, ca să-l faci” (Deuteronom 30, 11-14). De asemenea, Domnul grăiește prin gura prorocului Ieremia: „Dar iată ­Legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: voi pune legea Mea înlăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor. Și nu se vor mai învăța unul pe altul și frate pe frate, zicând: «Cunoașteți pe Domnul», că toți de la sine mă vor cunoaște, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor și păcatele lor nu le voi mai pomeni” ­(Ieremia 31, 33-34).

Naturalul și supranaturalul religios

Religia creștină este mediul în care se întemeiază liantul dintre natural și supranaturalul religios. Ultimul cadru de cunoaștere a lui Dumnezeu (cel supranatural) constituie elementul cel mai prețios al religiei creștine, deoarece el devine caracterul dumnezeiesc al acestei religii, cum și eficacitatea învățăturii sale religioase. Testamentul Vechi a fost revelat de Dumnezeu prin patriarhi și profeți; el întrunește toate condițiile formale ale Revelației divine, cât și pe cele de fond, legitimându-se prin minuni și profeții. Tot așa și Noul Testament, revelat de Însuși Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, a cărui dumnezeire este piatra unghiulară a creștinis­mului. Realitatea aceasta a fost sesizată încă de Sfântul Apostol Pavel, în memorabilele cuvinte: „Iar dacă n-a înviat Hristos, ­zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (I Cor. 15, 14).

Perspectiva Revelației supranaturale

Răspunsul dumnezeiesc la căutările omului religios a venit prin intermediul Revelației naturale și supranaturale. Într-însa el regăsește certificarea convingerilor proprii, prin descoperirile rânduite de Dumnezeu în mijlocul făpturilor Sale. Corelată permanent cu vibrația interioară a firii umane, Revelația însumează o evoluție progresivă, care începe prin prorocii Vechiului Testament. În lucrarea lor, Dumnezeu Se revelează prin cuvânt, semne și lucruri, urmând, ca mai apoi, El să Se arate în chip personal, prin Însuși Fiul Său, ca Taină a voii Sale, „în care sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoașterii”. Fiecare pas al descoperirii dumnezeiești este confirmat de Sfânta Scriptură. Acest aspect este subliniat de Sfântul Apostol Pavel, care spune: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin proroci. În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacu­rile” (Evrei 1, 1 2). Astfel, cu toate că „Dumnezeu este veșnic, ascuns și nevăzut, necunoscut și necuprins cu mintea după ființa Sa, totuși, din iubire, S-a arătat pe Sine și a vorbit oamenilor, voind astfel ca «toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină». Fără descoperirea Sa oamenii n-ar fi putut depăși panteismul și să-L cunoască pe Dumnezeu viu și personal. Despre iubirea lui Dumnezeu față de lume ne vorbește Scriptura atunci când spune: «Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică» (În concluzie). Dumnezeu se revelează din iubire față de oameni” (Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 42).

În calitatea sa de „chip al lui Dumnezeu”, omul se împlinește printr-o permanentă dorință de comuniune și deschidere spre libertatea de cunoaștere. Viața sa este reașezată sub incidența binelui primordial, găsind certitudinea devenirii personale în descoperirile dumnezeiești. Așa se face că libertatea nu trebuie înțeleasă „după întâmplare”, ci „după viață și deprinderi”. De aici rezultă că necesitatea Revelației dumnezeiești este, în primul rând, de ordin dialogic, promovând interacțiunea, radiind solitudinea și pornirile egoiste și demontând falsa libertate.