Sfântul Grigorie Sinaitul despre liniştire şi rugăciune

Începutul anului bisericesc la 1 septembrie ne aduce prilejul să vorbim despre urcuşul spre desăvârşirea duhovnicească, despre lupta pentru dobândirea harului şi unirea cu Dumnezeu. În spiritualitatea răsăriteană se afirmă o legătură specială între timp şi virtute, între timp şi făptuire. Suntem chemaţi să punem mereu început bun lucrării duhovniceşti, având în minte adevărul că timpul nu este al nostru, ci este prin excelenţă al lui Dumnezeu şi suntem chemaţi să-l petrecem împreună cu Dânsul.

În tradiţia ortodoxă sunt numeroase manuale şi îndrumare care sfătuiesc şi reglementează viaţa duhovnicească a creştinilor. Cea mai cunoscută este colecţia de scrieri denumită „Filocalia“ sau „Sfintele nevoinţe ale desăvârşirii“. Însă în cadrul acestei colecţii, precum şi în alte lucrări de acest gen, există mai multe tradiţii ascetice răsăritene ce au generat scrieri folositoare pentru cei care doresc să înceapă urcuşul duhovnicesc prin practicarea rugăciunii neîncetate. În scurta noastră cercetare am dorit să prezentăm, atât cât ne permite spaţiul, câteva îndrumări practice pentru lucrarea rugăciunii inimii de la Sfântul Grigorie Sinaitul, ale cărui sfaturi se găsesc în volumul 7 al „Filocaliei“. Spre deosebire de tradiţia isihastă athonită sau palamită, Părinţii sinaitici, dintre care amintim, alături de Sfântul Grigorie, şi pe Sfântul Isihie Sinaitul şi Sfântul Ioan Scărarul, sunt caracterizaţi prin pragmatism duhovnicesc şi luciditate, fiind aplecaţi mai mult asupra aspectelor practice ale rugăciunii mistice. De aceea, în spaţiul românesc monahal, tradiţia sinaită a fost foarte bine receptată, mai ales prin intermediul Sfinţilor Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicicovschi de la Neamţ.

Când şi cum se face rugăciunea

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că vremea cea mai bună pentru practicarea rugăciunii inimii este dimineaţa sau seara, după cuvintele înţeleptului Solomon: „Dimineaţa să semeni sămânţa ta, iar seara să nu înceteze mâna ta“ (Eccl. 11, 6). Monahul este sfătuit să îşi înceapă rugăciunea stând pe un scaun lat cât o palmă. „Şezând deci de dimineaţă pe un scaun ca de-o palmă, adună-ţi mintea din partea conducătoare în inimă şi ţine-o în ea. Aplecându-te apoi cu încordare, ca să simţi durerea în piept, în umeri şi în grumaz, strigă stăruitor cu mintea sau cu sufletul: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!» Pe urmă pentru îngustimea, osteneala şi greutatea lucrului, ca unul ce e făcut continuu, mută-ţi mintea la cealaltă jumătate şi zi: «Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!»“ Părintele isihast sfătuieşte ca începătorul să nu se mişte foarte repede de la o formulă a rugăciunii la cealaltă, ci să aibă osteneală foarte mare numai cu una din ele, şi apoi să o schimbe când se simte biruit de oboseală.

Despre suflare sau respiraţie

În practica rugăciunii, Sinaitul spune că respiraţia nu trebuie să fie lăsată liberă, ci controlată. „Înfrânează-ţi şi mişcarea plămânilor ca să nu sufli în voie, căci suflarea plămânilor, care porneşte de la inimă, întunecă mintea şi risipeşte cugetarea, răpind-o de acolo. Ca urmare, sau o predă roabă uitării, sau o face să cugete unele în locul altora, îndreptându-se, fără să simtă, spre cele ce nu trebuie.“ Legarea rugăciunii inimii de ritmul respiraţiei este crucială pentru Sfântul Grigorie Sinaitul. El arată că răsuflarea este o formă de manifestare a duhului omului, care datorită patimilor, în practica rugăciunii inimii, dacă nu este controlată, poate aduce căscat, lenevie şi plictiseală. „Dar nepurtând grijă de porunci, ca păstrătoare ale harului, am căzut iarăşi în patimi, şi în loc de răsuflarea Duhului Sfânt, ne-am umplut de răsuflarea duhurilor rele. Şi e vădit că de la acestea vin căscatul şi lenea, cum zic Părinţii.“ Din aceasta înţelegem cât de importantă este păstrarea controlului asupra respiraţiei în timpul rugăciunii inimii.

Despre citirea rugăciunilor de toată ziua

Mulţi începători în lucrarea duhovnicească nu ştiu dacă să alterneze rugăciunea neîncetată cu rostirea psalmilor sau a rugăciunilor din canonul zilnic, lucrarea pe care Sinaitul o numeşte „cântarea de psalmi“. Pentru isihaşti, rugăciunea neîncetată şi paza gândurilor prin adunarea inimii sunt o lucrare superioară rugăciunii de toată ziua. Grigorie reia un cuvânt al Sfântului Varsanufie, care zice despre cântarea psalmilor următoarele: „Ceasurile şi canoanele sunt predanii bisericeşti şi înţelepţeşte s-au dat pentru frumuseţea lor. Iar cei de la schituri nu cântă ceasurile şi nu au canoanele, ci lucrul mâinilor şi cugetarea în singurătate, şi rugăciunea câte puţin“. Tot acesta sfătuieşte: „Stând la rugăciune eşti dator să zici «Sfinte Dumnezeule» şi «Tatăl nostru» şi să rogi pe Dumnezeu să te izbăvească de omul cel vechi. Dar să nu zăboveşti în ea. Căci toată ziua mintea ta este în rugăciune“. În alt loc, Sfântul Grigorie Sinaitul spune că rugăciunea inimii este mult mai cuprinzătoare şi lucrătoare decât rugăciunea zilnică. „Rugăciunea inimii însă este largă şi cuprinzătoare, ca una ce este izvor al virtuţilor, cum zice Scărarul. Prin ea se află tot binele. Nu este, spune Sfântul Maxim, lucru mai înfricoşător ca gândul morţii, dar nici mai măreţ ca pomenirea lui Dumnezeu, arătând prin aceasta însemnătatea covârşitoare a ei“, arată părintele. Se pare că rugăciunea „înţelegătoare“ sau neîncetată trebuie alternată în practică cu rugăciunea de toată ziua şi cu citirea psalmilor, dar nu foarte mult, ca mintea să nu zăbovească în citire sau cântare. „Dar se întâmplă uneori că mintea, obosind de strigarea cea înţelegătoare continuă şi de aţintirea stăruitoare, să trebuiască să-şi ia puţină odihnă. Atunci slobozeşte-o în largul cântării de la strâmtoarea liniştii. Aceasta este cea mai bună rânduială şi învăţătură a bărbaţilor înţelepţi.“ Măsura desăvârşirii se găseşte însă la cei care nu părăsesc în nici un chip rugăciunea neîncetată. „Iar cei care nu cântă deloc, bine fac, dacă sunt în sporire. Căci aceştia nu au trebuinţă să zică psalmi, ci de tăcere, de rugăciune neîncetată şi de vedere, dacă au ajuns la luminare. Ei fiind uniţi cu Dumnezeu nu au nevoie să-şi desfacă mintea de la El şi să o arunce în tulburare“, spune Sfântul Grigorie. Pentru începători există ispita de a renunţa la rugăciunea neîncetată şi la liniştire pentru a se întoarce la pravilă şi la canonul zilnic, dar Sinaitul spune că aceasta este o cădere. „Căderea celui care se află în ascultare, zice Scărarul, stă în împlinirea voii sale; iar celui ce se linişteşte, în depărtarea de la rugăciune. Mintea unora ca aceştia preacurveşte când se desparte de pomenirea lui Dumnezeu ca de Mirele ei şi-şi îndreaptă dragostea spre lucruri neînsemnate.“

Despre amăgiri

În practica rugăciunii neîncetate, Sfântul Grigorie atrage atenţia asupra nălucirilor şi ispitelor care pot veni din afară. „Dacă împlinindu-ţi lucrul vei vedea o lumină sau un foc din afară sau dinăuntru, sau vreun chip, zice-se al lui Hristos, sau al vreunui înger, sau al altcuiva să nu le primeşti, ca să nu suferi vreo vătămare.“ Semnul începutului rugăciunii lucrătoare este o căldură care apare în inima isihastului şi alungă orice gând rău sau patimă. „Căci începutul adevărat al rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile şi naşte în suflet pace şi bucurie, asigurând inima printr-un dor şi printr-o încredinţare lipsită de îndoială.“ Rugătorul trebuie să fie foarte atent la mişcarea inimii în rugăciune pentru a cunoaşte gândurile şi duhurile care îi dau semnale sau imbolduri. „Căci orice vine în suflet, zic Părinţii, fie din cele supuse simţurilor, fie din cele gândite cu mintea, dacă se îndoieşte inima în privinţa lui, să nu-l primeşti, fiindcă nu este de la Dumnezeu, ci e trimis de la potrivnicul.“ Sunt însă multe sfaturile Sfântului Grigorie Sinaitul despre urcuşul duhovnicesc, pe care cei doritori să le cunoască şi să le încerce sunt invitaţi să le cerceteze cu de-amănuntul. Amintim la final îndemnul dânsului de a nu amâna această lucrare: „Căci nu trebuie să petrecem totdeauna în odihnă, nici să stăruim totdeauna numai şezând înainte de vreme sau de bătrâneţe, sau de neputinţe. Pentru că «osteneala virtuţilor tale vei mânca» zice Scriptura, sau «Împărăţia cerurilor este a celor ce o silesc». Drept aceea, cel ce se sârguieşte în fiecare zi să împlinească cu osteneală lucrările mai sus amintite va secera la vreme, cu Dumnezeu, şi roada lor.“