Sfântul Ignatie Teoforul, „prescura lui Hristos”

Sfântul Ignatie Teoforul a fost cel de-al doilea episcop al Antiohiei, marea cetate siriană în care, pentru prima oară, ucenicii Domnului s-au numit creştini, locul de început al călătoriilor misionare pentru Sfinţii Apostoli Pavel şi Barnaba (cf. Fapte, cap. 13-14). El face parte totodată din pleiada Părinţilor Apostolici, fiind şi martir pentru Hristos în timpul primelor persecuţii romane ale creştinilor, în Roma.

Acest mare sfânt martir al Bisericii primare se regăseşte în perioada Părinţilor Apostolici, o primă etapă apologetică şi mărturisitoare, circumscrisă celei de a doua jumătăţi a secolului al doilea. Ca particularitate, putem spune că această etapă de istorie eclesială reprezintă în esenţă un liant între Noul Testament şi teologia patristică de mai târziu. Confirmat cu mult mai târziu de studiile şi cercetările patristice (cf. J. B. Cotelier, Patres aevi apostolici, 1672), termenul de „părinte apostolic” îi defineşte pe cei mai importanţi autori bisericeşti menţionaţi în „Didahie” sau în „Scrierile Părinţilor Apostolici”. Această inestimabilă comoară de literatură patristică reprezintă în sine „primul catehism creştin”, însumând dovezi incontestabile ale jertfei pentru Hristos, mărturii ale învăţăturii predate de Domnul şi de Sfinţii Săi Apostoli. Fără a avea pretenţia unei teologii înalte, „Scrierile Părinţilor Apostolici” pun faţă în faţă creştinismul şi iudaismul. În ceea ce priveşte originea autorilor, trebuie menţionat că nu aparţin numai unei regiuni a Imperiului Roman, ci se întind pe un cadru vast şi complex al creştinătăţii primare: Siria, Asia Mică, Palestina, Alexandria şi Roma, demonstrând astfel ecumenicitatea creştină a primelor secole (Pr. D. Fecioru, „Introducere” la PSB 1, Traducere, introducere şi note de pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, pp. 9-10). Părintele Irénée Hausherr, referindu-se la scrierile Părinţilor Apostolici, subliniază paternitatea spirituală pe care o avea episcopul în primele veacuri creştine: „În linie ierarhică şi dogmatică, evoluţia acestui uz a condus la conceptul de Părinte al Bisericii” (Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, Sibiu, 1999, p. 45).

Cele mai vechi mărturii despre viaţa Sfântului Ignatie Teoforul („purtătorul de Dumnezeu” sau „cel purtat de Dumnezeu”) le găsim în consemnările istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea, precum şi la Sfântul Ioan Gură de Aur, la Origen sau Fericitul Ieronim. De la Sfântul Ioan Gură de Aur aflăm că a fost hirotonit de Sfântul Apostol Pavel, „care l-a lăsat în locul lui, fiind al doilea episcop al Antiohiei” (cf. PSB 1, p. 147). Pe de altă parte, Eusebiu, Origen şi Ieronim îl evidenţiază ca fiind „al treilea episcop al cetăţii, după Evodiu” (în Istoria Bisericească, III, 36). „Despre activitatea sa ca episcop nu avem multe ştiri decât ştirea trimisă de istoricul Socrate (I.B., VI, 8) care relatează că Ignatie a introdus în Biserica sa cântarea antifonică a psalmilor şi că acest obicei a trecut şi la alte Biserici” (PSB 1, pp. 147-148). Despre moartea sa martirică vorbesc însă sursele preeusebiene, fiecare confirmând faptul că şi-a dat obştescul sfârşit în Colosseumul roman, „mâncare fiarelor” (cf. Sf. Policarp, Către Filipeni, 9; Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 28, 4; Origen, Omilia VI la Luca). Cele mai relevante informaţii despre martiriul său le găsim însă în epistolele sale, integral constituite ca un veritabil testament duhovnicesc lăsat creştinilor pe care i-a avut în păstorire. „Potrivit informaţiilor găsite în epistole, Sfântul Ignatie a fost arestat în timpul unei persecuţii (cel mai probabil în timpul împăratului Traian - cca 107), pentru că era creştin. Se pare că el n-a fost singurul în această situaţie, ci au mai fost prinşi şi alţii şi că întreaga Biserică antiohiană a fost atinsă de măsurile severe ale stăpânirii imperiale. Dar situaţia n-a durat mult, lucrurile liniştindu-se. Ignatie a fost condamnat să fie sfâşiat de fiare în amfiteatrul de la Roma, ca spectacol la jocurile de circ. Transferul sau transportul la Roma în asemenea cazuri era autorizat de legi... de la Antiohia la Roma el a fost însoţit şi transportat, el şi alţii care erau duşi cu el, de o escortă militară, alcătuită din zece ostaşi, pe care comandantul îi numeşte «leoparzi». De la Antiohia la Filadelfia, în Ligia, au călătorit când pe mare, când pe uscat. După o şedere de câtva timp aici, Ignatie şi ceilalţi au ajuns în Smirna, unde au fost primiţi de Sfântul Policarp şi de întreaga lui comunitate. Tot aici au venit să-l vadă delegaţiile comunităţilor din Asia, care nu l-au primit ca pe un simplu călător, ci altfel; Bisericile care nu se găseau pe drumul lui îl întâmpinau din oraş în oraş (Romani, 9, 3)... Amănuntele pe care Sfântul Ignatie le dă, în epistolele sale, îndeosebi în cea către romani, despre felul în care dorea el să fie mâncat de fiare în amfiteatrul de la Roma se pare să se fi realizat întocmai” (I. G. Coman, Patrologie, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984, pp. 132-133).

Pe cale spre Roma, într-una din epistolele sale, sfântul avea să-şi prevestească patimile şi felul în care va fi fost răpus de fiare: „Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos” (Romani IV, 1-2). Această minunată petrecere a muceniciei sale se găseşte confirmată în Actele Martirice, care subliniază faptul că în amfiteatrul din Roma trupul Sfântului Ignatie Teoforul a fost sfâşiat de dinţii fiarelor, care „i-au mâncat carnea şi i-au zdrobit oasele mici, rămânând întregi oasele mari şi tari; pe acestea creştinii le-au strâns cu evlavie, le-au dus la Antiohia ca pe o nepreţuită comoară şi le-au depus într-o biserică din afara porţii Dafne”. De aici, din porunca împăratului Teodosie II, sfintele sale moaşte au fost purtate în procesiune solemnă şi aşezate în inima cetăţii Antiohiei, pe locul templului zeiţei Fortuna, transformat într-o biserică ridicată în cinstea sa.

Opera Sfântului Ignatie Teoforul este constituită din şase epistole, către Efeseni, Magnezieni, Tralieni, Filadelfieni, Smirneni şi Policarp. Manuscrisul Colbertinus, datat în secolul X, îi confirmă paternitatea Epistolei către Romani, în care sunt cuprinse detaliat actele martirice ale sfântului (cf. PSB 1, p. 150). În toate aceste minunate lucrări de profundă şi autentică teologie patristică, străbate ideea „păstrării unităţii creştine, prin supunerea şi ascultarea față de episcopul locului, prin păstrarea credinţei adevărate, fugind de învăţăturile fiarelor eretice şi prin vieţuirea în chip creştin” (Pr. dr. Constantin Băjău, Patrologie, Craiova, 2002, p. 23). Putem spune aşadar că „aceste puternice epistole fac dovada unei şi mai puternice credinţe în Mântuitorul Hristos şi a comuniunii cu Dânsul, dând totodată mărturie despre vitalitatea Bisericii primare. Teologia pe care o cuprinde Sfântul Ignatie în lucrările sale se poate rezuma în salutările finale pe care le transmite smirnenilor: «Îl îmbrăţişez pe episcop, vrednic de Domnul, pe preoţii, drepţi înaintea lui Dumnezeu, pe ascultătorii diaconi slujitori şi pe voi pe toţi, pe fiecare în parte şi pe toţi deopotrivă întru numele lui Iisus Hristos, în Sfântul Lui Trup şi Sânge, Patimile şi Învierea Sa deopotrivă trupească şi duhovnicească, în unire cu Dumnezeu şi cu voi cu toţi»” (Smirneni 12, 2) (Jack N. Sparks, The Apostolic Fathers, Thomas Nelson INC, Nashville/New York, 1978, p. 75).

Principala direcţie a eclesiologiei sale se sprijină pe ideea unităţii de credinţă în Părintele ceresc, Dumnezeu Tatăl, „Unicul Părinte”. Astfel, continuând teologia Sfântului Apostol Pavel, el se preocupă de unitatea Creatorului cu creatura Sa: „Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un Altar, în jurul Unuia Iisus Hristos, care a ieşit de la Unul Tatăl, care este Unul, şi la Tatăl S-a întors” (Magnezieni, cap. VII, în PSB 1, p. 176). Pornind de la această idee, Sfântul Ignatie asociază termenul de părinte, episcopului. Episcopul este, prin urmare, cel care face legătura dintre nou şi vechi, dintre lege şi har, el fiind cu adevărat „uşa spre Tatăl”: „Buni erau şi preoţii, dar mai bun arhiereul, căruia îi erau încredinţate sfintele sfintelor, singurul căruia i s-au încredinţat cele ascunse ale lui Dumnezeu; el este uşa Tatălui prin care intră Avraam, Isaac, Iacov, profeţii, Apostolii şi Biserica” (Filadelfieni, cap. IX, în PSB 1, p. 181).