Sfântul Maxim Mărturisitorul despre patima defăimării

În zilele noastre, patima defăimării pare să se fi extins la nivelul întregii societăți. Ironia fină, gluma inteligentă, capacitatea de a dialoga deschis și sincer s-au transformat în clevetire continuă, în oportunitatea de a lovi în aproapele cu armele cuvântului dezgolit de orice substrat sufletesc curat. Astfel, norul defăimării acoperă tot mai mult soarele blândeții, bunătății și cordialității.

Sfântul Maxim Mărturisitorul este un foarte bun exemplu de răbdare a defăimării continue, tot mai agresive și mai insidioase, care, în cazul său, a mers până la dispreț public și supunerea la chinurile care i-au adus, în cele din urmă, sfârșitul.

Consecința atacurilor demonice

Știm că, pentru mărturisirea adevăratei credințe, a suferit atacuri necontenite din partea multora și, la final, i-a fost tăiată mâna dreaptă și i-a fost smulsă limba, deoarece chinuitorii săi nu s-au mulțumit doar cu defăimarea lui, ci au trecut la înfăptuirea gândului lor viclean. Însă Sfântul Maxim a fost conștient încă de la început că nu oamenii sunt cei de blamat într-o astfel de situație, ci demonii vicleni, care se ascund în spatele acestora pentru a ne face rău și care manipulează cu ușurință persoanele pătimașe. Astfel, în monumentala sa scriere Capete despre dragoste, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune următoarele: „Când ne văd dracii că disprețuim lucrurile lumii, ca să nu-i mai urâm pentru ele pe oameni și să cădem din dragoste, stârnesc împotriva noastră defăimări ca, nerăbdând supărarea, să-i urâm pe cei ce ne defăimează” (Sf. Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, IV, 87, în: Filocalia, vol. 2, ediția jubiliară, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2017, p. 145). Când omul duhovnicesc a ajuns să se desprindă sufletește de cele materiale și merge pe calea mântuirii, diavolul încearcă să îi provoace probleme prin întărâtarea celor din jurul lui, provocându-i să-l defăimeze, să-l trateze cu dispreț și să-i creeze multe probleme. În felul acesta, încearcă să ne determine să-i urâm pe cei care ne atacă pe nedrept și ne afectează emoțional. Totodată, dacă diavolul observă că răbdăm la început și nu ne pierdem pacea sufletească în fața încercărilor, va spori atacurile prin cei care-i fac voia și îi va convinge să ne atace viața sufletească sau reputația bună de care beneficiem. „Nu este durere mai grea a sufletului decât defăimarea, fie că-ți defăimează cineva credința, fie viața. Și nimeni nu poate să o disprețuiască, decât numai cel ce caută la Dumnezeu, ca Suzana, Singurul care poate să ne izbăvească din nevoi, ca și pe aceea, și să le descopere oamenilor adevărul, ca și în cazul acela, și să mângâie sufletul cu nădejdea” (Sf. Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, IV, 88, p. 145). Exemplul Suzanei, o femeie credincioasă, cu viață ireproșabilă, acuzată pe nedrept de adulter, al cărui exemplu este relatat în cartea Istoria Susanei din Vechiul Testament, este folosit aici ca mângâiere sufletească pentru toți cei care ajung să fie supuși unui veritabil tir al defăimării și cuvintelor urâte. Observăm și faptul că defăimarea este o cruce greu de dus, iar virtutea care ne vindecă sufletește de consecințele ei amare este speranța în Dumnezeu, Cel care descoperă întotdeauna adevărul înaintea oamenilor, chiar și atunci când aceștia îl ignoră deliberat.

Epidemia defăimării

Cât timp noi suntem cei defăimați pe nedrept, suntem cei mai câștigați din punct de vedere sufletesc, însă situația se schimbă atunci când devenim părtași la această patimă gravă. „Nu da urechea ta limbii celui ce defăimează, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiască și să te afli străin de viața veșnică” (Sf. Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, I, 58, p. 73). Așadar, nu este suficient să nu defăimăm pe nimeni, trebuie să fim atenți și la cei care încearcă să vorbească de rău pe aproapele lor și ne aleg drept confidenți ai cuvintelor lor vătămătoare de suflet. Istoricul latin Cornelius Tacitus avea dreptate când afirma că „defăimarea și invidia află întotdeauna urechi primitoare, când răutatea își dă înșelătoare aere de libertate” (P. Cornelius Tacitus, Istorii, I, 1, trad., studiu introd. și note de N. Lascu, București, Ed. Științifică, 1963, p. 69). Defăimarea conduce direct la slăbirea iubirii de Dumnezeu și de aproapele în sufletele noastre și, implicit, la periclitarea dobândirii Împărăției cerurilor. Născută din ură și viclenie, din minciună și plăcere bolnavă de a judeca și de a osândi pe cel care, aparent, a greșit, defăimarea se transformă în timp într-o deprindere firească, într-o împătimire demonică, rostind cuvânt de răutate împotriva tot mai multor oameni. De aceea, nu trebuie să ne surprindă cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul care observă în mod judicios următoarele: „Dacă «cel ce defăimează pe fratele și-l judecă defăimează și judecă legea» (Iacov 4, 11), iar legea lui Hristos este iubirea, cum nu va cădea defăimătorul din iubirea lui Hristos și nu se va face sieși pricină a chinurilor veșnice?” (Sf. Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, I, 57, p. 73). Defăimarea este opusul iubirii sincere și dezinteresate care încearcă întotdeauna îndreptarea aproapelui, nicidecum pătarea bunului său renume. Însă cum să nu câștige teren defăimarea, dacă găsește terenul prielnic de manifestare prin aprobarea celor care ar trebui să o respingă?

Rugăciune și speranță - medicamentele defăimării

În plus față de răbdarea statornică a cuvintelor nedrepte rostite la adresa noastră în repetate rânduri și față de speranța necontenită în ajutorul dumnezeiesc, ne putem folosi sufletește de marele dar al rugăciunii pentru cei care ne defăimează. Este impresionant acest cuvânt al Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Cu cât te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defăimează, cu atât Dumnezeu le arată adevărul celor ce se smintesc” (Sf. Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, IV, 89, p. 145). Cuvintele defăimătoare ne pot crea mari deservicii în viața socială, la locul de muncă, chiar și în interiorul propriei familii, întrucât îi pot face pe mulți să-și schimbe opinia în mod greșit în ceea ce ne privește. Însă, dacă ne vom ruga din suflet pentru cei care ne-au greșit, atunci Dumnezeu va face ca adevărul să iasă la iveală. Și, așa cum știm deja, adevărul biruie întotdeauna orice minciună, orice defăimare, orice stare de fapt în care și-a făcut loc viclenia omenească sau cea demonică.